Umberto Eco – Numele trandafirului

onzul arzînd în cuptor, glasul ca vuietul multor ape, şi ţinea în
dreapta şapte stele, iar din gură îi ieşea o sabie cu două tăişuri.
Şi am văzut o uşă deschisă în cer, şi Cel care era Aşezat mi se
părea că e matostat şi agată, şi un curcubeu încingea tronul şi
din tron ieşeau fulgere şi tunete. Şi Cel Aşezat a luat în mînă o
coasă ascuţită şi a strigat: „Fă să tremure coasa ta şi taie, a venit
ceasul cositului, pentru că s-a copt recolta pămîntului", şi Cel
care era Aşezat a repezit coasa lui şi pămîntul a fost cosit.
Şi am înţeles atunci că apariţia nu vorbea de altceva decît de ceea
ce se întîmpla în abaţie şi aflasem de pe buzele şovăielnice ale
Abatelui — şi de cîte ori nu m-am întors eu în zilele ce au urmat
să privesc portalul, încredinţat că am să trăiesc iarăşi întîmplarea
pe care o povestea el. Şi am înţeles că veniserăm aici sus pentru a
fi martorii unui mare şi ceresc]
măcel.
Am tremurat ca şi cînd aş fi fost scăldat în ploaia cea de!
gheaţă a iernii. Şi am mai auzit şi o altă voce, dar de data asta!
venea din spatele meu şi era un alt fel de voce, pentru cal venea
de pe pămînt şi nu din miezul de foc al apariţiei mele j ba chiar
risipea apariţia pentru că şi Guglielmo (în clipa aceea mi-am dat
seama că era acolo), pînă atunci pierdut şi el îrj contemplare, se
întorcea ca şi mine.
Fiinţa din spatele meu părea să fie un călugăr, chiar daci sutana
murdară şi sfîşiată îl făcea să semene mai degrabă ev un
vagabond, şi chipul său nu era altfel decît al monştrilor p| care
abia-i văzusem pe capiteluri. Nu mi s-a întîmplat în viaţi mea,
cum li s-a întîmplat în schimb multora dintre tovarăşi mei, să fiu
vizitat de diavol, dar cred că dacă el ar trebui să-ni apară într-o
zi, neputincios din hotărîrea Domnului să-a ascundă întru totul
natura, chiar cînd ar voi să fie întru totu asemenea omului, nu ar
avea alte trăsături decît cele pe caq mi le arăta în clipa aceea
interlocutorul meu. Capul ras, di nu din penitenţă, ci în urma
cine ştie cărei eczeme cleioasi fruntea îngustă, îneît dacă ar fi
avut păr pe cap acesta s-ar împreunat cu sprîncenele (pe care le
avea dese şi încîlcita ochii îi erau rotunzi, cu pupilele mici şi
foarte iuţi, iar privird nu ştiu dacă nevinovată sau vicleană, poate
şi una şi alia deodată sau în momente diferite. Nasul lui nu putea
fi nufflj
asa decît poate fiindcă era un os ce pornea dintre ochi, dar
imediat ce se desprindea de faţă, pe dată şi intra în ea, prefăcîndu-se
în nimic altceva decît în două caverne întunecate, nări
lăbărţate şi năpădite de păr. Gura, legată de nări printr-o