Umberto Eco – Numele trandafirului

să înţeleagă, lăsîndu-se cu totul în puterea vrerii lui Dumnezeu,
scriind pentru că se ruga şi rugîndu-se pentru că scria. De ce nu
mai era aşa ? Oh, desigur, nu numai aceasta era decăderea
ordinului nostru! Devenise prea puternic, abaţii săi se luau la
întrecere cu regii, nu aveam oare în Abbone exemplul unui
monarh, care cu gest de monarh încerca să facă ordine în
nelegiuirile dintre monarhi ? însăşi ştiinţa pe care abaţiile o
acumulaseră era acum folosită ca marfă de schimb, motiv de fală,
prilej de îngîmfare şi de glorie; aşa cum cavalerii mînuiau cu
trufie armuri şi stindarde, abaţii noştri mînuiau codice
împodobite cu miniaturi... Şi cu atît mai mult (ce sminteală!) cu
cît mănăstirile noastre pierduseră acum şi coroana înţelepciunii,
cînd şcolile episcopale, breslele urbane, universităţile înţelegeau
cărţile poate mai mult şi mai bine decît noi şi făceau să apară
altele noi — şi poate că aceasta era pricina atîtor nefericite
întîmplări.
Abaţia în care mă aflam era, probabil, ultima care se putea lăuda
cu un primat în producerea şi reproducerea înţelepciunii scrise.
Dar poate că tocmai din această pricină călugării săi nu se mai
mulţumeau doar cu sfînta operă a copiatului, voiau să creeze şi ei
noi complemente ale naturii, împinşi de lăcomia pentru lucruri
noi. Şi nu îşi dădeau seama, cu mintea unpîclită în momentul
acela (şi o ştiu bine azi, cînd sînt gîrbov de ani şi de experienţă),
că, făcînd astfel, ei înlesneau însăşi Prăbuşirea magnificenţei lor.
Pentru că, dacă acea nouă Ştiinţă pe care voiau s-o producă se
reflecta liber în afara zidurilor acelora, nimic n-ar mai fi putut
deosebi locul acela
185
sfînt de o şcoală episcopală sau de o universitate orăşenească.
Rămînînd ascunsă, în schimb, ea îşi păstra prestigiul şi forţa, nu
era coruptă de dispută, de trufia quolibetală, care vrea să treacă
prin sita lui sic et non orice mister şi orice măreţie. Iată, mi-am
spus, pricinile tăcerii şi ale întunericului care înconjoară
biblioteca; ea este păstrătoare de ştiinţă, dar poate menţine
această ştiinţă neatinsă doar dacă o împiedică să ajungă la
oricine, ba chiar şi la călugării ei. Ştiinţa nu este ca moneda, care
rămîne fiziceşte întreagă chiar dacă trece prin vămile cele mai
infame ; ea e mai degrabă ca un veşmînt foarte frumos care se
prăpădeşte prin folosinţă şi prin înfăţişare prea repetată. Oare nu
este tot aşa şi cartea însăşi, ale cărei pagini se sfîşie, cernelurile
şi aurul de pe ea se întunecă dacă o ating prea multe mîini ? Iată,
îl vedeam aproape de mine pe Pacifico din Tivoli care răsfoia un