Umberto Eco – Numele trandafirului

trebuinţă pentru a salva comoara aceea mizeră.
De-a lungul drumului de întoarcere şi apoi la Melk, mi-am
petrecut multe şi multe ore încercînd să descifrez vestigiile acelea.
Adesea am recunoscut, după un cuvînt sau după o imagine
rămasă, despre ce operă era vorba. Cînd am regăsit, după aceea,
alte copii ale acelor cărţi, le-am studiat cu dragoste, ca şi cum
soarta mi-ar fi lăsat acea moştenire, ca şi cum faptul de a fi
descoperit copia distrusă ar fi fost un semn neîndoielnic din cer
care spunea toile et lege. La sfîrşitul răbdătoarei mele realcătuiri
mi s-a însăilat în minte o mică bibliotecă, semn al celei mari, care
dispăruse, o bibliotecă făcută din bucăţi, citate, fraze
neterminate, rupturi de cărţi.
Cu cît citesc aceste însemnări, cu atît mă conving mai mult că
înşiruirea de fapte de care vorbesc este rodul întîmplării şi că nu
cuprinde nici un mesaj. Dar paginile acestea neterminate m-au
însoţit toată viaţa care mi-a mai rămas de trăit de atunci, le-am
cercetat ca pe un oracol, şi mi se pare chiar că tot ceea ce am
scris atunci pe foile acestea, pe care le citeşti tu, cititorule
necunoscut, nu e altceva decît o mixtură, un cârme a figura,
adică o povestire cu poze, un nesfirşit acrostih care nu spune şi
nu repetă alta decît ceea ce mi-au şoptit acele fragmente, şi nu
mai ştiu dacă pînă acum eu am vorbit despre ele sau ele au vorbit
prin gura mea. Dar oricare dintre cele două situaţii ar fi
adevărată, cu cît îmi citesc mie însumi povestea de aici, cu atît
izbutesc mai puţin să pricep dacă în ea există vreo urzeală care
merge dincolo de desfăşurarea firească a întîmplărilor şi a
timpurilor ce o încheagă. Şi este un lucru greu pentru călugărul
acesta bătrîn, aflat în pragul morţii, să nu ştie dacă litera pe care
a scris-o cuprinde în ea
vreun înţeles ascuns, sau dacă are mai mult de unul, şi multe,
sau nici unul.
Dar neputinţa asta a mea de a vedea cum trebuie este poate
efectul umbrei pe care marele întuneric care se apropie o aruncă
asupra lumii încărunţite.
Est ubi gloria nune Babylonia? Unde sînt zăpezile de altădată ?
Pămîntul dănţuieşte dansul lui Macabre, uneori mi se pare că
Dunărea este străbătută de corăbii pline de nebuni care se duc
spre un loc întunecat.
Nu-mi rămîne decît să tac. O quam salubre, quam iucun-dum et
suave est şedere in solitudine et tăcere et loqui cum Deo! Peste
puţin mă voi reuni cu începutul meu, şi nu cred că este
Dumnezeul slavei despre care-mi vorbiseră abaţii ordinului meu,