Umberto Eco – Numele trandafirului

450
cor, cum o presimţeam şi eu. Au trecut ci'teva momente lungi de
tăcere şi de încurcătură. Abatele a poruncit să se recite cîţiva
psalmi şi a amintit la întîmplare trei, care nu erau prescrişi de
regulă pentru vesper. Toţi s-au privit unul pe altul, apoi au
început să se roage încet. S-a întors maestrul novicilor urmat de
Bencio, care s-a dus la locul lui cu capul în jos. Jorge nu era în
scriptorium, şi nu era nici în chilia lui. Abatele a poruncit ca
slujba să înceapă.
La sfîrşit, înainte ca toţi să coboare la cină, m-am dus să-l chem
pe Guglielmo. Sta întins pe patul lui, îmbrăcat, nemişcat. A spus
că nu credea că e aşa tîrziu. I-am povestit pe scurt ce se
întîmplase. A scuturat din cap.
La uşa refectorului l-am văzut pe Nicola, care cu cîteva ceasuri
înainte îl însoţise pe Jorge. Guglielmo l-a întrebat dacă bătrînul
intrase numaidecît la Abate. Nicola a spus că trebuise să aştepte
multă vreme afară la uşă, pentru că în sală erau Alinardo şi
Aymaro din Alexandria. După ce Jorge intrase, rămăsese
înăuntru cîtva timp şi el îl aşteptase. Apoi ieşise şi ceruse să fie
dus la biserică, un ceas înainte de vesper, care era încă goală.
Abatele ne-a văzut că vorbeam cu chelarul: — Frate Guglielmo, a
ameninţat el, încă mai faci cercetări ? I-a făcut semn să se aşeze
la masa lui, ca de obicei. Ospitalitatea benedictină era sfîntă.
Cina a fost mai tăcută ca de obicei şi tristă. Abatele mînca în silă,
covîrşit de gînduri negre. La sfîrşit le-a spus călugărilor să se
grăbească pentru completa.
Alinardo şi Jorge tot mai lipseau. Călugării îşi arătau locul gol al
orbului, vorbind în şoaptă. La sfîrşitul slujbei Abatele i-a
îndemnat pe toţi să rostească o rugăciune specială pentru
sănătatea lui Jorge din Burgos. Nu a fost clar dacă vorbea de
sănătatea trupească sau despre sănătatea eternă. Toţi au înţeles
că o nouă nenorocire se pregătea să se abată peste comunitate.
Apoi Abatele a poruncit fiecăruia să se grăbească, cu mai multă
sîrguinţă decît altă dată, ca să ajungă în patul lui. A mai poruncit
ca nimeni, şi a lăsat glasul greu pe cuvîntul nimeni, să nu se mai
plimbe afară din dormitoare. Novicii, speriaţi, au ieşit primii, cu
gluga pe ochi, capul plecat, fără să schimbe între ei vorbele,
loviturile cu coatele, zîmbetele, strîmbăturile răutăcioase şi furişe
cu care se întărîtau de obicei (pentru că novicele, deşi călugăr
tînăr, este tot un băie-ţandru, şi prea puţin contează dojenile
maestrului, care nu
451