Umberto Eco – Numele trandafirului

vrea să-l văd pe Ubertino.
Trecuse cu puţin de ora sexta. Soarele, palid, pătrunsese î
interiorul bisericii pe la apus, deci prin ferestre puţine
52
înguste. O rază îngustă de lumină încă mai cădea pe altarul cel
mare, a cărui draperie mi se părea că scînteiază de o fulgerare
aurie. Navele laterale erau cufundate în penumbră.
Lîngă ultima capelă, înaintea altarului, în nava din stînga, se
înălţa o coloană subţire pe care se afla o Sfîntă Fecioară în piatră,
cioplită în stilul modernilor, cu surîsul inefabil, pîn-tecele
proeminent, pruncul în braţe, purtînd un veşmînt graţios, cu un
pieptăraş îngust. La picioarele Sfintei Fecioare, în rugăciune,
aproape prosternat, era un bărbat care purta veşmintele
ordinului din Cluny.
Ne-am apropiat. Auzind zgomotul paşilor noştri, bărbatul şi-a
ridicat faţa. Era un bătrîn, cu faţa smeadă, craniul fără păr, ochii
mari, albaştri, o gură subţire şi roşie, pielea albă, capul osos, a
cărui piele era întinsă ca la o mumie conservată în lapte. Mîinile îi
erau albe, cu degetele lungi şi subţiri. Părea o fată doborîtă de o
moarte precoce. Ne-a aruncat, mai întîi, o privire oarecum
speriată, de parcă l-am fi deranjat dintr-o viziune extatică, apoi
chipul i s-a luminat de bucurie :
— Guglielmo ? a exclamat. Mult iubitul meu frate! S-a ridicat
anevoie şi i-a venit în întîmpinare maestrului meu, îmbrăţişîndu-l
şi sărutîndu-l pe gură. Guglielmo, a repetat el, şi ochii i-au jucat
în lacrimi. Ce mult timp a trecut! Dar tot te recunosc! Ce mult
timp a trecut, cîte întîmplări! Cîte încercări la care ne-a supus
Dumnezeu!
A început să plîngă. Guglielmo l-a îmbrăţişat şi el, vizibil mişcat.
Ne aflam în faţa lui Umberto din Casale.
Auzisem vorbindu-se despre el, şi mult, chiar înainte de a veni în
Italia, şi încă şi mai mult frecventîndu-i pe franciscanii de la
curtea imperială. Ba cineva chiar îmi spusese că cel mai mare
poet din acele vremuri, Dante Alighieri, din Florenţa, care murise
de cîţiva ani, compusese un poem (pe care nu l-am putut citi
pentru că era scris în limba toscană de rînd), la care
contribuiseră şi cerul şi pămîntul, şi din care multe versuri nu
erau altceva decît nişte parafraze ale unor rînduri scrise de
Ubertino în al său Arbor vitae crucifixae. Şi nu doar acesta era
singurul titlu de glorie al acelui om faimos. Dar pentru a-i îngădui
cititorului meu să priceapă mai bine importanţa întîlnirii, va
trebui să caut să reconstitui întîmplările acelor ani aşa cum le