Umberto Eco – Numele trandafirului

adevăr. Astfel, ideile ce-mi foloseau la început pentru a-mi
reprezenta un cal pe care nu-l văzusem încă, erau doar semne,
precum erau semne ale ideii de cal urmele copitelor pe zăpadă: şi
se folosesc semne şi semne ale semnelor numai cînd ne lipsesc
lucrurile.
Alteori îl auzisem vorbind cu multă îndoială despre ideile
universale şi cu mare preţuire pentru lucrurile individuale, şi
chiar şi după aceea mi s-a părut că înclinarea aceea îi venea fie
de la sîngele lui de britanic, fie de la cinul lui de franciscan. Dar
în ziua aceea nu avea destulă putere ca să ţină piept discuţiilor
teologice ; aşa că m-am ghemuit în spaţiul care îmi fusese dat, mam
acoperit cu o pătură şi am căzut într-un somn adînc.
Cine ar fi intrat m-ar fi luat drept un balot. Şi desigur că aşa a
făcut şi Abatele, cînd a venit să-l vadă pe Guglielmo, pe la orele
tertia. Astfel am putut eu asculta nebăgat în seamă prima lor
discuţie. Şi fără vreo răutate, pentru că a mă arăta dintr-o dată
oaspelui ar fi fost mai lipsit de ruşine decît să mă ascund, cum
am făcut, cu umilinţă.
A venit, aşadar, Abbone. Şi-a cerut iertare pentru că venise, a
repetat urarea de bun-sosit şi a spus că trebuie să vorbească cu
Guglielmo între patru ochi, despre un lucru de mare gravitate.
33
A început prin a-l felicita pentru priceperea cu care se purtase în
povestea cu calul, şi l-a întrebat cum de ştiuse să dea amănunte
atît de sigure despre un animal pe care nu-l văzuse niciodată.
Guglielmo i-a lămurit pe scurt, şi cu indiferenţă, calea pe care o
urmase, şi Abatele s-a bucurat mult pentru ascuţimea minţii lui.
A spus că nici nu s-ar fi aşteptat la mai puţin de la un om căruia
îi mergea vestea pentru marea lui înţelepciune. I-a spus că
primise o scrisoare de la abatele din Farfa, care-i vorbea nu
numai despre însărcinarea încredinţată lui Guglielmo de către
împărat (despre care avea să discute apoi în zilele următoare), dar
îi spunea şi că în Englitera şi în Italia maestrul meu fusese
inchizitor în unele procese, în care se remarcase prin iscusinţa
sa, îngemănată însă cu o mare omenie.
— M-am bucurat mult cînd am aflat, a adăugat Abatele, că în
numeroase cazuri domnia ta s-a declarat pentru nevinovăţia
acuzatului. Cred, şi mai cu precădere în zilele acestea atît de
triste, în prezenţa neîntreruptă a răului în treburile omeneşti, şi
s-a uitat înjur, abia observat, ca şi cum duşmanul s-ar fi învîrtit
între pereţii aceia, dar cred şi că de multe ori necuratul lucrează
prin cauze secundare. Şi ştiu că poate să-şi împingă victimele să