Umberto Eco – Numele trandafirului

acum trei ani, în care nişte persoane care au fost acuzate că au
comis delicte neruşinate, domnia ta nu ai negat intervenţia
diavolului, de îndată ce vinovaţii au fost dovediţi.
— Dar nici n-am afirmat-o deschis. Nici n-am negat-o, e adevărat.
Cine sînt eu să dau verdicte despre calea diavolului, a adăugat, şi
părea că doreşte să stăruie asupra acestui motiv, mai ales în
cazul în care cei ce au început procesul acesta inchizitorial,
episcopul, magistraţii şi tot poporul, poate chiar şi acuzaţii înşişi,
doreau într-adevăr să se dovedească prezenţa diavolului ? Ei
bine, poate că singura dovadă a prezenţei diavolului era
înflăcărarea cu care toţi doreau neapărat să-l
vadă la treabă.
— Aşadar, domnia ta, a grăit Abatele pe un ton preocupat, îmi
spui că în multe procese diavolul nu acţionează numai prin
vinovat, ci poate, şi mai ales, prin judecători?
— Oare aş putea eu să fac o asemenea afirmaţie ? a întrebat
Guglielmo, şi mi-am dat seama că întrebarea era formulată în aşa
chip, încît Abatele să nu poată spune că el putea; şi astfel
Guglielmo a profitat de tăcerea lui pentru a schimba cursul
discuţiei lor. Dar, de fapt, e vorba de lucruri de mult trecute. Am
părăsit acea nobilă activitate, şi dacă am făcut-o e pentru că aşa
a fost vrerea Domnului...
— Fără îndoială, a încuviinţat Abatele.
—...şi acum, a continuat Guglielmo, mă ocup de alte treburii
delicate. Şi aş dori să mă ocup şi de ceea ce te frămîntă, dacă.
domnia ta o să-mi spui despre ce este vorba.
Mi s-a părut că Abatele era mulţumit să pună capăt acelei
conversaţii, ca să se poată întoarce la problema lui. A început,
aşadar, să povestească, alegîndu-şi cuvintele cu multă băgare de
seamă şi cu largi perifraze, despre o întîmplare neobişnuită care
se petrecuse cu cîteva zile mai înainte, şi care pricinuise multă
tulburare în rîndul călugărilor. Şi a spus că-i vorbea lui
Guglielmo pentru că, ştiindu-l mare cunoscător şi al sufletului
omenesc, şi al urmelor pe care le lasă diavolul, nădăjduia să
poată să-şi dedice o parte din timpul său preţios ca să facă
lumină într-o enigmă atît de dureroasă. Se întîmplase, aşadar, că
Adelmo din Otranto, un călugăr încă tînăr, dar deja cunoscut ca
un mare maestru al miniaturii, şi care tocmai împodobea
manuscrisele bibliotecii cu imagini de o mare frumuseţe, fusese
găsit, într-o dimineaţă, de către un căprar în fundul rîpei peste
care se ridica turnul de răsărit al Edificiului. întrucît fusese văzut
de către ceilalţi călugări în cor la completa, dar nu mai apăruse la