Umberto Eco – Numele trandafirului

minţile. Dar n-aş scrie adevărul, sau mai bine zis aş încerca să
aştern un văl peste adevăr ca să-i micşorez puterea şi evidenţa.
Pentru că adevărul e că eu „vedeam" fata, o vedeam în ramurile
copacului desfrunzit care se mişcau uşor cînd o pasăre îngheţată
îşi căuta în ele un adăpost; o vedeam în ochii junincilor care
ieşeau din staul, şi o auzeam în behăitul mieilor care se încurcau
printre picioarele mele. Era ca şi cum tot ceea ce fusese creat îmi
vorbea de ea, şi doream, da, s-o revăd, dar eram gata chiar să mă
împac cu ideea de ? nu o mai vedea niciodată, şi de-a nu mă mai
împreuna niciodată cu ea, cu scopul de a putea profita de
bucuria care-mi umplea dimineaţa aceea, şi de-a o avea mereu
aproape, chiar dacă ar fi, în
279
vecii vecilor, departe. Era, acum încerc să înţeleg, ca şi cum
întreaga lume, care neîndoielnic este asemenea unei cărţi scrise
de degetul lui Dumnezeu, în care fiecare lucru ne vorbeşte de
nesfîrşita bunătate a creatorului său, în care fiecare creatură este
scriptură şi oglindă a vieţii şi a morţii, în care cel mai neînsemnat
trandafir se face glosă a drumului nostru pămîntesc, în sfîrşit
totul, nu-mi vorbea despre altceva decît despre chipul pe care-l
întrevăzusem cu greu în umbrele încărcate de mirosuri ale
bucătăriei. Căutam cu îngăduinţă la aceste închipuiri, pentru cămi
spuneam (sau mai bine zis nu-mi spuneam, pentru că în clipa
aceea nu-mi alcătuiam în cap gînduri care să se poată tălmăci în
cuvinte) că dacă lumea întreagă este menită să-mi vorbească
despre puterea, bunătatea şi înţelepciunea creatorului, şi că în
dimineaţa aceea lumea întreagă îmi vorbea despre fata care (deşi
păcătoasă cum era) era tot un capitol din marea carte a creaţiei,
un verset al marelui psalm cîntat de cosmos - îmi spuneam
(acum spun), că dacă se întîmpla aşa ceva, nu putea să nu facă
parte din marele plan teofanic care guvernează universul, aranjat
în chip de ţiteră, minune de consonanţă şi de armonie. Aproape
beat, mă bucuram atunci de prezenţa ei în lucrurile ce vedeam şi
dorind-o în ele vederea lor mă răsplătea. Şi cu toate acestea
simţeam ceva ca o absenţă, deşi eram fericit de atîtea plăsmuiri
ale unei prezenţe. îmi este greu să lămuresc această tainică
nepotrivire, semn că sufletul omului este atît de delicat şi nu se
ţine niciodată de căile înţelepciunii divine, care a construit lumea
ca pe un silogism perfect, ci din acest silogism ia doar idei izolate
şi adesea disparate, de unde şi uşurinţa noastră de a cădea pradă
nălucirilor necuratului. Era o nălucire a necuratului aceea care în
acea dimineaţă mă tulbura atît de mult? Azi mă gîndesc că era,