Umberto Eco – Numele trandafirului

Guglielmo a rămas multă vreme pe gînduri. Apoi l-a rugat pe
Severino să deschidă gura cadavrului, ca să-i cerceteze limba.
Severino, cuprins de curiozitate, s-a folosit de o spatulă subţire,
una dintre sculele artei lui de medic, şi a făcut ceea ce i s-a cerut.
Apoi a scos un strigăt de uimire :
— Limba e neagră!
— Aşa e, deci, a şoptit Guglielmo. A apucat ceva cu degetele şi a
înghiţit... Aceasta înlătură otrăvurile pe care le-ai amintit mai
înainte, care omoară intrînd prin piele. Dar nu face mai
lesnicioase presupunerile noastre. Pentru că acum trebuie să ne
gîndim, în legătură cu el, şi la Venanzio, la un gest voluntar, nu
cazual, nu datorat nebăgării de seamă sau nesocotinţei şi nici
impus cu de-a sila. Au pus mîna pe ceva şi au introdus în gură,
ştiind ce fac.
— O mîncare ? O băutură ?
— Poate. Sau, poate, ce ştiu eu ? un instrument muzical, ca un
flaut...
— Absurd, a spus Severino.
— Sigur că e absurd. Dar nu trebuie să dăm la o parte nici o
ipoteză, oricît de neobişnuită. Dar acum să ne întoarcem la
otrăvuri. Dacă cineva, care cunoaşte otrăvurile la fel de bine ca
tine, s-ar fi strecurat aici şi s-ar fi folosit de unele dintre ierburile
astea ale tale, oare ar fi putut să plămădească un unguent mortal
care să poată da semnele astea pe degete şi pe limbă ? Care să
poată fi pus în mîncare, în vreo băutură, în vreo lingură sau în
ceva care se poate băga în gură?
— Da, a încuviinţat Severino, dar cine ? Şi apoi, chiar dacă
admitem această ipoteză, cum ar fi putut să le dea de băut otravă
bieţilor noştri confraţi ?
într-adevăr, nici eu nu-mi puteam închipui că Venanzio şi
Berengario ar fi putut lăsa pe cineva să se apropie de ei cu nişte
substanţe necunoscute şi să-i convingă să le mănînce sau să le
bea. Dar Guglielmo nu a părut tulburat de ciudăţenia aceasta.
— La asta ne vom gîndi după, a spus, pentru că aş dori ca tu să
încerci să-ţi reaminteşti nişte fapte care poate că nu-ţi
265
vin acum în minte, nu ştiu, ale cuiva care te-a întrebat ceva
despre ierburile tale, cineva care să poată intra uşor în spital...
— Un moment, făcu Severino. Cu multă vreme în urmă vorbesc
de ani, păstram într-unui din dulapurile acelea o substanţă foarte
puternică, pe care mi-o dăduse un confrate care călătorise în ţări
îndepărtate. Nu ştia să-mi spună din ce fusese făcută, desigur din