Umberto Eco – Numele trandafirului

— Despre ce este vorba aici ? am întrebat.
— Este cartea noastră, mi-a şoptit Guglielmo. Iată de ce visul tău
mi-a dat o idee. Acum sînt sigur că asta e. Şi într-adevăr...,
răsfoia cu iuţeală paginile de dinainte şi care urmau..., întradevăr
iată cărţile la care mă gîndeam, toate împreună. Dar nu
asta era ceea ce voiam să controlez. Ascultă. Ai la tine tăbliţa ?
Bine; trebuie să facem un calcul, şi caută să-ţi aminteşti bine atît
cele ce ne-a spus Alinardo alaltăieri, cît şi cele ce am auzit azidimineaţă
de la Nicola. Aşadar, Nicola ne-a spus că el a venit aici
acum vreo treizeci de ani şi Abbone fusese numit abate. înainte
era abate Paolo din Rimini. Aşa e? Să spunem că treaba asta se
petrecea prin 1290, un an mai tîrziu sau mai devreme, nu are
importanţă. Apoi Nicola ne-a spus că, atunci cînd a venit el,
Roberto din Bobbio era bibliotecar. Aşa e ? După asta moare, şi
locul lui
436
este dat lui Malachia, să zicem la începutul acestui secol. Scrie.
Există totuşi o perioadă dinaintea venirii lui Nicola, în care Paolo
din Rimini este bibliotecar. De cînd era ? Nu ne-a spus-o, putem
cerceta registrele abaţiei, dar îmi închipui că sînt la Abate, şi
deocamdată n-aş vrea să i le cer. Să presupunem că Paolo fusese
ales bibliotecar acum şaizeci de ani, scrie. De ce Alinardo se
plînge de faptul că, acum vreo cincizeci de ani, i ce cuvenea lui
locul de bibliotecar, şi în schimb i-a fost dat altcuiva ? Se gîndea
la Paolo din Rimini ?
— Sau la Roberto din Bobbio! am spus eu.
— S-ar putea. Dar acum ia priveşte catalogul acesta. Ştii că
titlurile sînt înscrise, cum ne-a spus Malachia în prima zi, în
ordinea cumpărării lor. Şi cine le scrie în catalogul acesta ?
Bibliotecarul. Deci, după felul cum se schimbă caligrafia în
paginile acestea, putem vedea, neîndoielnic, felul cum s-au
perindat bibliotecarii. Acum să ne uităm la catalog de la sfîrşit,
ultima caligrafie este aceea a lui Malachia, foarte gotică, o vezi. Şi
umple puţine pagini. Abaţia nu şi-a procurat prea multe cărţi în
aceşti ultimi treizeci de ani. Apoi începe un şir de pagini cu o
caligrafie tremurătoare, citesc aici clar semnătura lui Roberto din
Bobbio, bolnav. Şi aici sunt puţine pagini, Roberto rămîne în
slujbă, pare-se, nu prea multă vreme. Şi uite ce găsim acum:
pagini şi pagini cu o altă caligrafie, dreaptă şi sigură, o serie de
cărţi cumpărate (printre care grupul de cărţi pe care le cercetam
mai adineauri), într-adevăr impresionant. Cît trebuie să fi lucrat
Paolo din Rimini! Mult, dacă te gîndeşti că Nicola ne-a spus că a