Umberto Eco – Numele trandafirului

la primele pagini şi nu la rest!
— Dar, maestre, am gîfîit eu, dumneavoastră v-aţi uitat la
paginile pe care vi le-am arătat şi aţi spus că erau în arabă, şi nu
în greceşte!
— E adevărat, Adso, e adevărat; dobitocul sînt eu, fugi, repede!
Ne-am întors în laborator şi am intrat cu greu în el pentru că
novicii tocmai transportau cadavrul afară. Alţi curioşi se învîrteau
prin cameră. Guglielmo s-a repezit la masă, a ridicat volumele
căutîndu-l pe cel fatidic, le arunca pe jos în ochii îngroziţi ai celor
de faţă, apoi le-a deschis şi le-a redeschis de mai multe ori. Şi,
vai, manuscrisul acela nu mai era, îmi aminteam cu greu vechea
legătură, nu prea rezistentă, destul de stricată, cu nişte benzi
metalice subţiri.
— Cine a intrat aici după ce am ieşit noi ? l-a întrebat Guglielmo
pe un călugăr.
Acela a ridicat din umeri, era clar că intraseră toţi şi nici unul.
Am căutat să ne gîndim la toate posibilităţile. Malachia? Era
posibil, ştia ce voia, poate că ne supraveghease, ne văzuse ieşind
fără nimic în mînă, se întorsese la sigur. Bencio ? Mi-am amintit
că atunci cînd fusese discuţia despre textul arab, rîsese. Atunci
crezusem că rîsese pentru ignoranţa mea, dar poate că rîdea de
naivitatea lui Guglielmo, el ştia bine în cîte feluri se poate găsi un
vechi manuscris, poate se gîndise la ceea ce noi nu ne gîndiserăm
imediat şi la ceea ce ar fi trebuit să ne gîndim, adică la faptul că
Severino nu cunoştea araba şi că deci era nefiresc să păstreze
printre cărţile sale una pe care n-o putea citi. Sau mai exista şi
un al treilea personaj.
Guglielmo era cu totul umilit. Căutam să-l împac, îi spuneam că
el căuta de trei zile un text în greceşte şi că era firese să fi dat
deoparte, în cursul cercetărilor sale, cărţile care nu apăreau în
greceşte. Şi el răspundea că, natural, era omeneşte să faci greşeli,
dar există fiinţe umane care făptuiesc mai multe decît alţii, şi că
sînt numite proaste, şi că el era dintre ele, şi că se întreba dacă
meritase osteneala să studieze la Paris şi la Oxford ca să nu poată
apoi gîndi că manuscrisele se leagă şi pe grupuri, lucru pe care-l
ştiu şi novicii, în afară de cei proşti ca mine şi o pereche de proşti
ca noi amîndoi ar fi avut o mare izbîndă la bîlciuri, şi asta ar
trebui să facem, nu să căutăm să dăm de rost tainelor, mai ales
cînd aveam în faţa noastră oameni cu mult mai mult cap decît
noi.
366
— Dar n-are rost să plîngem, a încheiat apoi. Dacă a luat-o