Umberto Eco – Numele trandafirului

arhitectura oaselor, totul ajuns la starea de făină nisipoasă, fără
ca nimic să-şi fi pierdut propria asemănare şi aranjare între părţi,
picioarele golite şi fleşcăite ca nişte cizme, carnea lor aşezată
alături cu toate arabescurile de un roşu aprins al venelor,
grămada lucioasă a viscerelor, aprinsul şi mucosul rubin al
inimii, boabele de mărgăritar ale dinţilor, toţi aşezaţi deopotrivă în
şirag, cu limba ca un cercel roşu şi albastru, degetele înşiruite ca
nişte luminări, sigiliul ombilicului care să reînnoade covorul
întins al pîntecelui... în criptă, din toate părţile, parcă îmi rînjea
acum, îmi şoptea, mă invita la moarte acest macrocorp risipit
prin casete şi relicvarii şi readunat totuşi în uriaşa şi iraţionala
lui totalitate, şi era cu toate acestea acelaşi corp care la cină
mîncase şi se zbenguise obscen, şi aici îmi părea, în schimb, ca
fixat acum în totalitatea ruinii sale surde şi oarbe. Şi Ubertino,
apucîndu-mă de braţ, de simţeam că-mi înfige unghiile în carne,
îmi şoptea: „Vezi, e acelaşi lucru, ceea ce mai întîi triumfa în
nebunia sa, şi care se delecta în jocul său, e acum aici, pedepsit
şi răsplătit, eliberat de vraja pasiunii, înţepenit pe veci,
încredinţat gerului veşnic care să-l menţină şi să-l purifice,
scăpat de corupţie prin triumful corupţiei, pentru că nimic nu va
mai putea preface în praf ceea ce este deja praf şi substanţă
minerală, mors est quies viatoris, finis est omnis laboris".
Dar deodată a intrat în criptă Salvatore, scoţînd flăcări ca un pui
de drac, şi a strigat:
— Prostule ! Nu vezi că asta este fiara cea mare liotarda, din
Cartea lui Iov? De ce ţi-e frică, micul meu stăpîn? Asta e casio in
pastelletto!
Şi, pe, neaşteptate cripta s-a luminat de fulgerări roşietice, şi era
din nou bucătăria, dar mai mult decît o bucătărie era partea
dinăuntrul unei burţi uriaşe, mucoasă şi vîscoasă, şi în mijloc o
fiară neagră ca un corb şi cu o mie de mîini, înlănţuită de un
grilaj, care-şi repezea ghearele alea mari ca să-i prindă pe toţi cei
din jur, şi cum ţăranul cînd îi e sete stoarce ciorchinele de
strugure, aşa fiara aceea nemaipomenită îi strîngea
pe cei prinşi, în aşa fel că-i rupea pe toţi cu mîinile, unora
picioarele, altora capul, îndopîndu-se apoi cu ei gata-gata să se
înece, rîgîind un foc care părea cu mult mai puturos decît
pucioasa. Taină nemaipomenită, scena aceea nu-mi mai făcea
deloc frică, şi m-am surprins uluit uitîndu-mă cu sînge rece la
„diavolul cel bun" (aşa am gîndit) care, la urma urmei, nu era
altul decît Salvatore, pentru că despre corpul omenesc muritor,