Umberto Eco – Numele trandafirului

ducîndu-mă să şed cu el pe o laviţă. M-a cuprins strîns de braţ şi
i-am simţit suflarea pe faţă.
— Multiubitul meu fiu, a spus, tot ceea ce ăst biet bătrîn poate să
facă pentru sufletul tău, cu bucurie va fi făcut. Ce te nelinişteşte
? Spaimele, i-adevărat, a întrebat cuprins parcă de o spaimă şi el.
Spaimele cărnii ?
— Nu, am răspuns roşind, ci spaimele minţii mele, care vrea să
cunoască prea multe...
— Şi e rău asta! Domnul cunoaşte toate lucrurile, nouă ne revine
doar să adorăm înţelepciunea lui.
— Dar nouă ne revine şi datoria de a deosebi răul de bine şi de a
înţelege slăbiciunile omului. Sînt novice, dar voi fi călugăr şi
sacerdot, şi trebuie să învăţ unde sade răul şi ce înfăţişare are,
pentru ca într-o zi să-l recunosc şi să-i învăţ pe alţii să-l
recunoască.
— Asta e drept, băiete. Şi atunci ce vrei să cunoşti ?
— Buruiana cea mai rea a ereziei, părinte, am spus plin de
convingere. Şi apoi, dintr-o răsuflare: Am auzit vorbindu-se
despre un om rău care i-a fermecat pe alţii, fra Dolcino.
Ubertino a rămas tăcut. Apoi a spus :
222
— E drept. Ai auzit cum se amintea de asta alaltăieri seară, cînd
vorbeam cu Guglielmo. Dar asta e o poveste foarte urîtă, de care
mă doare să vorbesc, pentru că învaţă (da, în felul acesta va
trebui s-o ştii, ca să tragi învăţătură de folos), pentru că învaţă,
cum spuneam, cum din dragoste pentru pocăinţă şi din dorinţa
de a curăţa lumea de păcate pot să iasă sînge şi pieire.
S-a aşezat mai bine, slăbind strînsoarea din jurul umerilor mei,
dar ţinînd mai departe o mînă pe gîtul meu, ca pentru a-mi
transmite nu ştiu dacă înţelepciunea sau înflăcărarea sa.
— Povestea începe înainte de fra Dolcino, mi-a spus el, cu mai
bine de şaizeci de ani în urmă, şi eu eram un copil. S-a petrecut
la Parma. Aici a început să predice un anume Gherardo Segalelli,
care-i îndemna pe toţi la o viaţă de pocăinţă, şi care umbla pe
străzi strigînd „pocăiţi-vă-ţi", ceea ce era un fel al lui de om
neînvăţat de a spune: JPenitentiam agite, appropinquabit enim
regnum coelorum". Ii poftea pe cei care-l urmau să fie asemenea
cu apostolii şi voia ca secta lui să poarte numele adunării
apostolilor şi ca ai lui să străbată lumea ca nişte cerşetori săraci
trăind numai din pomeni.
— Ca şi călugăraşii, am spus eu. Nu asta le cerea şi Domnul
Dumnezeu, precum şi Sfîntul Francisc al domniei voastre ?