Umberto Eco – Numele trandafirului

Christos, carele nu a venit pe lumea aceasta ca să conducă, ci ca
să se supună, potrivit condiţiilor pe care le găsea în lume, cel
puţin în ceea ce privea legile lui Caesar. El nu a vrut ca apostolii
să aibă putere şi stăpînire, şi de aceea părea lucru înţelept că
urmaşii apostolilor trebuiau să fie străini de orice fel de putere
lumească şi silnică. Dacă pontiful, episcopii şi preoţii nu erau
supuşi puterii lumeşti şi silnice a principelui, autorităţile
principelui
353
ar fi fost făcute de ruşine, şi s-ar face prin asta de ruşine un
ordin care, cum s-a arătat mai înainte, fusese pornit de la
Dumnezeu. Trebuie să ţinem, fireşte, seama de unele cazuri
foarte delicate - a spus Guglielmo —, precum cele ale ereticilor,
asupra ereziei cărora numai Biserica, păstrătoare a adevărului,
poate să se rostească, şi totuşi numai braţul secular poate să
pună ordine. Cînd Biserica descoperă eretici, va trebui, desigur,
să-i arate principelui, carele este bine să fie încunoştinţat despre
condiţiile cetăţenilor săi. Dar ce va trebui să facă principele cu un
eretic? Să-l condamne în numele acelui adevăr dumnezeiesc al
cărui păstrător nu este ? Principele poate şi trebuie să-l
condamne pe eretic dacă faptele sale vatămă trăirea laolaltă a
tuturor, dacă deci ereticul îşi afirmă erezia ucigînd sau
împiedicîndu-i pe cei care n-o împărtăşesc. Dar acolo se opreşte
puterea principelui, pentru că nimeni de pe acest pămînt nu
poate fi silit prin tortură să se ţină de preceptele Evangheliei,
altfel unde s-ar termina acea liberă voinţă despre a cărei folosire
fiecare va fi apoi judecat în lumea cealaltă? Biserica poate şi
trebuie să-i atragă atenţia ereticului că el se înstrăinează de
comuni-tateta credincioşilor, dar nu poate să-l judece pe pămînt
şi să-l silească împotriva voinţei sale. Dacă Christos ar fi voit ca
sacerdoţii lui să dobîndească putere silnică, ar fi hotărît precepte
precise cum a făcut Moise cu legea antică. N-a făcut-o. Deci n-a
voit-o. Sau se înţelege că trebuie bănuită ideea că el a voit-o, dar
că-i lipsise timpul sau priceperea de a o spune, în trei ani de
predici ? Dar era drept să nu o voiască, pentru că, dacă ar fi voito,
atunci papa şi-ar fi impus voinţa regelui, şi creştinismul nu ar
mai fi o lege a libertăţii, ci o sclavie de neîngăduit.
Toate acestea, a adăugat Guglielmo cu un chip vesel, nu sînt o
limitare a puterii înaltului pontif, ci chiar o proslăvire a misiunii
sale : pentru că e sclavul sclavilor lui Dumnezeu pe acest pămînt,
pentru a sluji, nu pentru a fi slujit. Şi, în sfîrşit, ar fi cel puţin
ciudat dacă papa ar avea jurisdicţie asupra treburilor Imperiului