Umberto Eco – Numele trandafirului

de credinţă", adică pentru cruciadă, S-a dovedit că Bertrand
păstrase jumătate din suma pentru cruciadă, iar cealaltă
jumătate s-a dus la scaunul pontifical. Apoi Bertrand n-a mai
făcut niciodată cruciada sau cel puţin n-a făcut-o încă, şi papa na
văzut un fiorin.
— Aşadar nu-i chiar atît de priceput, a spus Michelle...
294
— Este singura dată cînd s-a lăsat tras pe sfoară într-o afacere de
bani, a zis Ubertino. Trebuie să ştii bine cu ce soi de negustor ai
de-a face. in toate celelalte cazuri a arătat o abilitate drăcească în
a aduna bani. Este un rege Midas, tot ce atinge se preface în aur
care se îngrămădeşte în visteriile din Avignon. Ori de cîte ori am
intrat în apartamentele sale am găsit bancheri, zarafi şi mese
încărcate cu aur şi clerici care numărau şi grămădeau fiorinii unii
peste alţii... Şi o să vezi ce palat şi-a ridicat, cu bogăţii care
cîndva se bănuiau a fi doar la împăraţii Bizanţului sau la Marele
Han al tătarilor. Şi acum înţelegi de ce a emis toate acele bule
împotriva ideii de sărăcie. Dar ştii ce i-a împins pe dominicani,
care urăsc ordinul nostru, să sculpteze statui ale lui Christos cu
o coroană regală, cu tunică de purpură şi cu încălţări bogate? La
Avignon au fost expuse crucifixuri cu Iisus pironit de o singură
mînă, în timp ce cu cealaltă atinge o pungă atîrnată la brîu,
pentru a arăta că el îngăduie folosirea banului în scopuri
religioase.
— Oh, neruşinatul! a exclamat Michele. Dar aceasta e blasfemie
curată!
— A mai pus, a continuat Guglielmo, o a treia tiară la coroana
papală, nu-i aşa, Ubertino ?
— Aşa e. La începutul mileniului, papa Hildebrand primise una
cu inscripţia Corona regni de mânu Dei, neruşinatul de Bonifaciu
a mai pus, nu demult, o a doua, scriind pe ea Diadema imperii de
mânu Petri, şi Ioan n-a făcut altceva decît să desăvîrşească
simbolul: trei coroane, puterea spirituală, cea temporală şi cea
ecleziastică. Un simbol al regilor persani, un simbol păgîn...
Era acolo un călugăr care pînă atunci rămăsese tăcut, ocupat cu
multă credinţă să înghită mâncărurile alese pe care Abatele
pusese să fie aduse la masă. Apleca o ureche distrată la feluritele
vorbe ce se spuneau, scoţînd de fiecare dată un rîs sarcastic la
adresa pontifului şi un rînjet de aprobare la interjecţiile de
indignare ale comesenilor. In rest, se îngrijea să-şi şteargă bărbia
de sosuri şi de bucăţile de carne pe care le lăsa să cadă de la gura
lui fără dinţi, dar hrăpitoare, şi singura dată cînd adresase