Umberto Eco – Numele trandafirului

Ibn Zaka-riiya ar-Razi, care într-o Liber continens asemuia
melancolia de dragoste cu licantropia, care-l împinge pe cel atins
de ea să se poarte ca un lup. Descrierea lui m-a strîns ca o
gheară de gît: mai întîi îndrăgostiţii apar schimbaţi în trăsăturile
lor trupeşti, vederea le slăbeşte, ochii li se adîncesc şi-şi pierd
lacrimile, încet-încet limba li se usucă şi pe ea se ivesc nişte
băşicuţe, tot corpul le e uscat şi suferă neîncetat de sete; ajunşi
astfel, îşi petrec ziua întinşi cu faţa în jos, pe faţă şi pe fluierele
picioarelor li se ivesc nişte semne ca muşcăturile de cîini şi, în
sfîrşit, noaptea rătăcesc prin cimitire ca lupii.
în sfîrşit, nu am mai avut îndoieli asupra disperării stării mele
cînd am văzut citatele strălucitului Avicenna, în care dragostea
este denumită drept un gînd neîntrerupt, de natură melancolică
şi ia naştere prin gîndirea neistovită la trăsăturile, gesturile sau
purtările unei persoane de celălalt sex (cu cîtă fidelă autenticitate
reprezentase Avicenna cazul meu !): ea nu apare ca o boală, dar
devine boală cînd, nefiind mulţumită, se transformă în gînd
obsedant (şi de ce oare mă simţeam obsedat eu care, Dumnezeu
să mă ierte, fusesem din cale-afară de mulţumit ? Sau poate că
ceea ce se petrecuse în noaptea trecută nu era mulţumire în
dragoste ? Dar atunci
324
cum se mulţumeşte această boală?), şi ca urmare se capătă o
mişcare neostenită a genelor, o respiraţie neregulată, acum plîngi,
acum rîzi, şi pulsul bate (şi într-adevăr că şi al meu bătea şi
respiraţia mi se întretăia în timp ce citeam rîndurile acelea!).
Avicenna sfătuia să se urmeze o metodă fără de greş, pe care o
propusese şi Gallenus pentru a descoperi de cine s-a îndrăgostit
cineva: să ţii mîna pe pulsul bolnavului şi să rosteşti multe nume
de persoane de celălalt sex, pînă ce se constată la ce nume ritmul
pulsului se accelerează; şi eu mă temeam că pe neaşteptate avea
să intre maestrul meu, să-mi apuce braţul şi să-mi spioneze în
pulsaţia vinelor secretul meu, fapt de care m-aş fi ruşinat foarte...
Oh, Doamne, Avicenna propunea, ca leac, să-i unească pe cei doi
amanţi prin nuntire, şi răul s-ar fi tămăduit. Se vedea limpede că
era un necredincios, deşi iscusit, pentru că nu ţinea seama de
situaţia unui novice benedictin, condamnat deci să nu se
tămăduiască niciodată — sau mai bine zis care a fost consacrat,
prin propria sa alegere, sau prin hotărîrea în taină a părinţilor
săi, să nu se îmbolnăvească niciodată. Din fericire, Avicenna, deşi
poate că nu se gîndea la ordinul cluniacens, ţinea seama de cazul
îndrăgostiţilor ce nu se puteau lua ca soţi, şi sfătuia ca leac