Umberto Eco – Numele trandafirului

preţuiască o masă bună şi bucuros să se
290
jjjtîlnească cu prietenii; pătrunzător şi evaziv, devenind dintr-o
dată atent şi viclean ca o vulpe, ascuns ca o cîrtiţă cînd se
atingeau probleme privitoare la legăturile cu oamenii puternici, în
stare de veselie mare, de înflăcărări nestăvilite, de tăceri
grăitoare, priceput să-şi abată privirea de la cel cu care vorbea,
cînd întrebarea aceluia cerea să se ascundă, prin abaterea
discuţiei, refuzul de a răspunde.
Despre el am mai spus cîte ceva în paginile dinainte, şi erau
lucruri de care auzisem vorbindu-se de persoane cărora poate că
li se spuseseră. Acum, în schimb, înţelegeam mai bine multe
dintre purtările sale contradictorii şi din neaşteptatele schimbări
de plan politic cu care uimise în ultimii ani chiar şi pe prietenii şi
adepţii lui. Ministru general al ordinului fraţilor minoriţi, era în
principiu urmaşul Sfîntului Francisc, în fapt urmaşul
interpreţilor săi: trebuia să se întreacă cu sfinţenia şi cu
înţelepciunea unui înaintaş ca Bonaventura din Bagnoregio,
trebuia să garanteze respectul regulii, dar în acelaşi timp şi
avuţiile ordinului, atît de puternic şi de răspîndit, trebuia să
aplece urechea la curţile şi la magistraturile orăşeneşti de la care
ordinul dobîndea, chiar şi sub formă de pomană, daruri şi
moşteniri, motiv de prosperitate şi de bogăţie; şi trebuia, în
acelaşi timp, să bage de seamă ca nevoia de ispăşire să nu-i
scoată în afara ordinului pe spiritualii cei mai înflăcăraţi,
dezorganizînd acea strălucită comunitate al cărei cap era, într-o
constelaţie de bande de eretici. Trebuia să-i fie pe plac papei,
Imperiului, călugărilor săraci, Sfîntului Francisc, care desigur căl
supraveghea din cer, poporului creştin, care-l supraveghea de pe
pămînt. Cînd Ioan îi condamnase pe toţi spiritualii drept eretici,
Michele nu zăbovise să-i dea pe mînă cinci dintre cei mai
îndărătnici călugări din Provenţa, lăsînd ca pontiful să-i ardă pe
rug. Dar înţelegînd (şi nu trebuie să fi fost străină acţiunea lui
Ubertino) că mulţi din ordin simpatizau cu adepţii simplităţii
evanghelice, întorsese în aşa fel lucrurile încît capitulul de la
Perugia, patru ani mai tîrziu, să argumenteze tocmai în favoarea
celor arşi pe rug. Fireşte, încercînd să resoarbă o nevoie, care
putea fi considerată eretică, în acţiunile şi în instituţiile ordinului,
şi voind ceea ce ordinul voia acum să fie ceva voit de papă. Dar în
vreme ce aştepta să-l convingă pe Papă, fără aprobarea căruia nu
voia să treacă la fapte, nu se împotrivise să primească favorurile
împăratului şi ale teologilor imperiali. Doar cu doi ani înaintea