Umberto Eco – Numele trandafirului

cicatrice, era largă şi respingătoare, mai largă la stînga decît la
dreapta, şi între buza de sus, care lipsea, şi cea de jos, ieşită în
afară şi cărnoasă, răsăreau într-un ritm neregulat dinţi negri şi
ascuţiţi, precum dinţii de cîine.
Omul a zîmbit (sau cel puţin aşa cred) şi, ridicînd degetul, ca întro
ameninţare, a spus :
— Pocăiţi-vă-ţi! Vide cînd dracul venturus est ca să roadă inima
ta! La mortz est super nos! Roagă-te să vină sfîntul papă şi să ne
mîntuie de todas le peceata! Oh, oh, oh, văpiase necromanţia asta
despre Domini Noştri Iesu Christi! Et anco jois m'es dols e plazer
m'es dolors... Piei, diabolo! Semper m'aguaita în vreun cîntec ca
să-mi înhaţe hoitul. Dar Salvatore non est insipiens! Bonum
monasterium, et aqui, se mănîncă şi se roagă dominum nostrum.
Şi restul nu face nici cît o ceapă degerată. Et amen. Nu?
Va trebui, în cele ce voi spune în povestirea mea, să mai vorbesc,
şi chiar mult, despre creatura aceasta şi să-i amintesc vorbele.
Mărturisesc că îmi este tare anevoios s-o fac, pentru că n-aş
putea spune nici acum, cum nu am înţeles nici atunci, ce soi de
limbă vorbea. Nu era latina, în care comunicam în abaţie ca
oameni de carte, nu era limba vorbită de oamenii de rînd, de prin
locurile acelea, nici vreo altă limbă pe care am auzit-o vreodată.
Cred să fi dat o palidă idee despre felul cum vorbea el amintind,
puţin mai sus (aşa cum mi le amintesc), primele cuvinte pe care
le-am auzit de la el. Cînd mai tîrziu am aflat despre viaţa lui
aventuroasă şi despre diferitele locuri în care trăise, fără să se
statornicească nicăieri, mi-am dat seama că Salvatore vorbea
toate limbile, şi nici una. Sau mai degrabă îşi născocise o limbă
proprie care folosea frînturi din limbile cu care intrase în contact
- şi la un moment dat m-am gîndit că limba lui nu era cea
adamică, pe care o vorbise omenirea fericită, unită toată de un
singur grai, de la facerea lumii pînă la Turnul Babei, şi nici una
din limbile ieşite după funestul eveniment al împărţirii lor, ci
chiar limba confuziei străvechi. Iar, pe de pe altă parte, nici nu
puteam numi limbă vorbirea lui Salvatore, pentru că în orice
limbă omenească există nişte reguli, şi orice termen însemnează
ad placitum Iun anume lucru, după o lege care nu se schimbă,
pentru că pl nu poate numi cîinele o dată cîine, şi altă dată
pisică, şi să pronunţe sunete cărora consensul oamenilor să nu
le fi
51
50