Umberto Eco – Numele trandafirului

mici care să indice greutăţi • infinite şi vehicule care să ne
îngăduie să umblăm pe fundul mării".
Cînd l-am întrebat unde erau aceste maşini, mi-a spus că ele
fuseseră făcute în Antichitate, şi unele chiar în timpurile noastre.
„în afara instrumentului pentru zburat, pe care nu l-am văzut,
dar cunosc un înţelept care l-a gîndit. Şi se pot
21
necăjeşti dacă nu există încă, pentru că nu însemnează că nu vor
fi. Şi eu îţi spun că Dumnezeu vrea ca ele să fie şi, desigur, de
există, sînt în mintea lui, chiar dacă prietenul meu din Ockham
neagă că ideile există în felul acesta, şi nu pentru că putem să ne
înstăpînim asupra divinei naturi, ci tocmai pentru că nu-i putem
pune nici o limită." Nu a fost aceasta singura propoziţiune
contradictorie pe care l-am auzit rostind-o, dar şi acum, cînd sînt
bătrîn şi mai înţelept decît atunci, nu înţeleg în întregime cum
putea să aibă el atîta încredere în prietenul său din Ockham şi să
jure, în acelaşi timp, pe cuvintele lui Bacon, aşa cum obişnuia să
facă. Este totuşi adevărat că acelea erau timpuri întunecate în
care un om înţelept trebuia să gîndească la lucruri aflate în
contradicţie între ele.
Iată, am spus despre fratele Guglielmo lucruri poate fără rost,
adunînd oarecum de la început impresiile dezlînate pe care le-am
avut atunci despre el. Cine a fost el, ce a făcut, vei putea deduce
mai bine, bunul meu cititor, din toate cîte le-a făcut în zilele pe
care le-am petrecut în abaţie. Şi nici nu ţi-am făgăduit o descriere
completă, ci o înşiruire de fapte (asta da) uluitoare şi cumplite.
Cunoscîndu-l astfel zi de zi pe maestrul meu şi petrecînd lungile
ore de umblat în foarte lungi discuţii despre care, după caz, voi
vorbi puţin cîte puţin, am ajuns la poalele muntelui pe care se
ridica abaţia. Şi iată că acum, cum făceam noi atunci, povestea
mea se apropie de ea. Şi fie ca mîna mea să nu tremure în
încercarea de a spune ce s-a întîmplat după aceea.
Ziua întîi
22
Ziua întîi Prima
în care se ajunge la poalele abaţiei şi Guglielmo dă dovadă de
mare isteţime
Era o frumoasă dimineaţă de la sfîrşitul lui noiembrie. Noaptea
ninsese puţin, iar pămîntul era acoperit cu un strat proaspăt de
zăpadă, nu mai gros de trei degete. Pe întuneric, imediat după
laudi, ascultasem slujba într-un tîrguşor din vale. Apoi o
pornisem la drum spre munte, la răsăritul soarelui.