Umberto Eco – Numele trandafirului

ca pe o forţă bună, care poate avea şi o valoare de cunoaştere,
cînd prin enigme rafinate şi metafore neaşteptate, spunîndu-ne
totuşi lucrurile altfel decît sînt, ca şi cum ar minţi, ne obligă de
fapt să le privim mai bine şi ne face să spunem: iată, chiar aşa
stau lucrurile, şi eu nu ştiam. Adevărurile la care se ajunge prin
reprezentarea oamenilor şi a lumii, mai rele decît ceea ce sînt sau
decît le credem, mai rele, în orice caz, decît felul cum ni le-au
arătat poemele eroice, tragediile şi vieţile sfinţilor. Aşa este ?
— Cam aşa. Ai reconstituit-o citind alte cărţi ?
— Pe cele la care lucra Venanzio. Cred că de multă vreme
Venanzio căuta această carte, trebuie să fi citit în catalog
indicaţiile pe care le-am citit şi eu şi să se fi convins că aceea era
cartea pe care o căuta. Dar nu ştia cum să intre în finis Africae.
Cînd l-a auzit pe Berengario vorbindu-i despre ea lui Adelmo,
atunci s-a repezit ca un cîine pe urmele iepurelui.
469
— Aşa a fost, mi-am dat seama numaidecît. Am înţeles că sosise
momentul în care ar fi trebuit să apăr biblioteca cu dinţii...
— Şi ai dat cu unsoarea aceea. Trebuie să fi fost tare greu... pe
întuneric.
— Acum mîinile mele văd mai bine decît ochii tăi. Lui Severino îi
furasem şi o pensulă, şi am folosit şi eu mănuşi. A fost o idee
grozavă, nu-i aşa ? Ţi-a trebuit mult pînă să ajungi la ea...
— Da. Eu mă gîndeam la ceva mult mai complicat, la un dinte
otrăvit sau la aşa ceva. Trebuie să spun că soluţia ta era
nemaipomenită, victima se otrăvea singură, şi chiar pe măsură ce
voia să citească...
Mi-am dat seama, cu un fior de spaimă, că în clipa aceea cei doi
bărbaţi, prinşi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, se preţuiau cu
schimbul, ca şi cum fiecare ar fi făcut totul doar pentru a căpăta
aplauzele celuilalt. Mintea mea a fost străbătută de gîndul că
toată priceperea de care se folosise Berengario ca să-l cucerească
pe Adelmo şi gesturile simple şi naturale cu care fata trezise
înflăcărarea şi dorinţa mea erau nimic faţă de iscusinţa şi
smintita îndemînare de a-l cîştiga pe celălalt, faţă de acţiunea de
seducţie care se petrecea sub ochii mei în momentul acela, şi care
se desfăşurase de-a lungul a şapte zile, fiecare dintre cei doi
părtaşi nutrind, ca să zic aşa, o tainică înţelegere pentru celălalt,
fiecare dorind pe ascuns să capete încuviinţarea celuilalt, de care
se temea şi pe care-l ura.
— Dar spune-mi, zicea Guglielmo, de ce ? De ce ai vrut să fereşti
cartea asta mai mult decît pe atîtea altele? De ce ascundeai, dar