Umberto Eco – Numele trandafirului

poruncit ca Michele să vină şi să îngenuncheze în faţa lui, şi
Michele a spus că el nu îngenunchea în faţa ereticilor. L-au făcut
să îngenuncheze cu de-a sila, şi el a şoptit: „Sînt iertat de asta în
faţa lui Dumnezeu". Şi cum fusese adus acolo cu toate podoabele
sale sacerdotale, a început un ritual în timpul căruia treptat,
treptat i s-au luat toate însemnele pînă cînd a rămas în sutana
aceea care la Florenţa se numeşte cioppa. Şi cum cere legea
pentru preotul căruia îi este luat harul, cu un fier tare ascuţit i sau
tăiat buricele de la degete şi i-au ras şi părul. Apoi a fost dat
pe mîna căpitanului şi-a oamenilor săi, care s-au purtat foarte
crud cu el, l-au pus în butuci ducîndu-l în carceră, în timp ce el
spunea mulţimii: „per Dominum moriemur". Trebuia să fie ars, aşa
am aflat, abia a doua zi. în ziua aceea s-au dus din nou la el să-l
întrebe dacă vrea să se spovedească şi să se împărtăşească. Şi na
voit să păcătuiască primind sfintele taine de la cine era în
păcat. Şi aici, cred, a greşit şi s-a arătat înstăpînit de erezia
patarinilor.
Şi, în sfîrşit, a venit dimineaţa schingiuirii şi a venit să-l ridice un
gonfalonier care mi s-a părut un om prietenos, pentru că l-a
întrebat ce fel de om era el şi de ce se încăpăţîna cînd trebuia să
afirme ceea ce tot poporul afirma şi încuviinţa, părerea Sfintei
Maici, Biserica. Dar Michele, nestrămutat: „Eu cred în Christos
răstignit şi sărac". Şi gonfalonierul a plecat deschizînd larg
braţele. Au venit atunci căpitanul şi oamenii lui şi l-au dus pe
Michele în curtea dinlăuntru unde se afla vicarul episcopului şi iau
citit din nou şi mărturia lui şi condamnarea. Michele şi-a
ridicat din nou glasul împotriva părerilor false care i se puseseră
în seamă: şi erau cu adevărat lucruri atît de delicate, încît nu mi
le amintesc, iar atunci nu le-am înţeles bine. Dar cu sprijinul lor
se hotăra moartea lui Michele şi persecutarea călugăraşilor. Aşa
încît eu nu înţelegeam de ce oamenii Bisericii şi ai braţului
secular se îndîrjeau atîta împotriva unor indivizi care voiau să
trăiască în sărăcie şi socoteau că Domnul Nostru Iisus Christos
nu avusese bunuri pămînteşti. întrucît, îmi spuneam, mai
degrabă ar fi trebuit să se teamă de oameni care voiau să trăiască
în bogăţie şi să pună mîna pe banii altora, să ducă Biserica în
păcat şi să se dedea la acte de simonie. Şi am vorbit despre asta
cu cineva care şedea lîngă mine, pentru ca nu puteam să-mi ţin
gura. Şi acela mi-a zîmbit batjocoritor şi
238
xni-a spus că un călugăr care practică sărăcia devine un rău
exemplu pentru popor, care nu mai are apoi încredere în călugării