Umberto Eco – Numele trandafirului

Dumnezeu, mai bine rîdeţi şi distraţi-vă în murdarele voastre
parodii ale ordinii, la sfîrşitul mesei, după ce aţi golit carafele şi
farfuriile. Alegeţi-l pe regele nebunilor, pierdeţi-vă în liturghia
măgarului şi a porcului, jucaţi-vă şi reprezentaţi-vă saturnaliile
voastre cu capul în jos... Dar aici, aici... şi acum Jorge bătea cu
degetul în masă, alături de cartea pe care Guglielmo o ţinea
dinainte, aici se răstoarnă funcţia rîsului, aici ea e ridicată la
rangul de artă, i se deschid porţile lumii celor învăţaţi, se face din
el obiect de filosofie şi de perfidă teologie... Tu ai văzut ieri cum
cei simpli pot să conceapă şi să pună în faptă cele mai murdare
erezii, necunoscînd nici legile lui Dumnezeu, nici pe cele ale
naturii. Dar Biserica poate răbda erezia cel^r simpli, care se
condamnă singuri, ruinaţi de neştiinţa lor. Inculta sminteală a lui
fra Dolcino şi a celor ca el nu va pune în pericol orînduiala
dumnezeiască. Va predica silnicia şi va muri de silnicie, nu va
471
lăsa nici o urmă, va trece aşa cum trece carnavalul, şi nu are
importanţă dacă în timpul sărbătorii se va fi produs pe pămînt, şi
pentru scurt timp, epifania lumii de-a-ndoaselea. Ajunge ca
gestul să nu se transforme în plan, ca această limbă vulgară să
nu găsească o latină care să o traducă. Rîsul îl eliberează pe
mocofan de frica de diavol, deoarece în praznicul nebunilor şi
diavolul apare sărac şi nebun, deci putînd să fie controlat. Dar
această carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de frică
înseamnă înţelepciune. Cînd rîde, cînd vinul îi gîlgîie în gît, omul
de jos se simte stăpîn pentru că a răsturnat legăturile senioriale;
dar cartea aceasta ar putea să-i înveţe pe învăţaţi mijloace
rafinate, şi din acel moment strălucite, cu care să facă legitimă o
asemenea răsturnare. Atunci, ceea ce în gestul negîndit al celui
de jos este încă şi din fericire lucrare a burţii s-ar preschimba
într-o lucrare a intelectului. Faptul că rîsul este propriu omului
dovedeşte mărginirea noastră de păcătoşi. Dar cîte minţi stricate,
ca a ta, n-ar extrage din această carte silogismul cel mai mare,
potrivit căruia rîsul este scopul omului! Rîsul îl îndepărtează
pentru cîteva clipe pe omul simplu de spaimă. Dar legea se
impune prin spaimă, al cărui nume adevărat este frica de
Dumnezeu. Şi de la această carte ar putea pleca scînteia
luciferică, ceea ce ar aţîţa în lumea întreagă un nou incendiu: şi
rîsul s-ar arăta ca artă nouă, necunoscută chiar şi de Prometeu,
pentru a înlătura teama. Omul simplu, care rîde, în clipa aceea
nu-i mai pasă că va muri; dar apoi, după ce încetează dezmăţul,
liturghia îi impune din nou, potrivit voinţei lui Dumnezeu, frica