Umberto Eco – Numele trandafirului

imaginilor reînvierii va fi înlocuită cu topica nerăbdătoarei
distrugeri şi a răstălmăcirii tuturor imaginilor celor mai sfinte şi
mai respectabile — oh, în ziua aceea şi tu şi toată înţelepciunea
ta, Guglielmo, veţi fi răsturnaţi.
— De ce ? M-aş lupta, iscusinţa mea s-ar împotrivi iscusinţei
altuia. Ar fi o lume mai bună decît cea în care focul şi fierul
încins al lui Bernardo Gui umilesc focul şi fierul încins al lui fra
Dolcino.
— Vei fi prins şi tu atunci în urzeala diavolului. Vei lupta de
cealaltă parte a cîmpiei Armaghedon, unde va trebui să fie
întîlnirea cea de pe urmă. Dar pentru ziua aceea Biserica va
trebui să ştie să impună încă o dată regula ciocnirii. Nu ne sperie
blasfemia, pentru că şi în ponegrirea lui Dumnezeu recunoaştem
imaginea ascunsă a mîniei lui Iehova care-i ocă-răşte pe îngerii
nesupuşi. Nu ne înspăimîntă violenţa celui ce ucide păstorii în
numele vreunor închipuiri de reînnoire, pentru că este aceeaşi
violenţă a principilor care au încercat să distrugă poporul lui
Israel. Nu ne înspăimîntă asprimea
473
donatistului, nebunia sinucigaşă a circumciziei, desfrîul
bogomilului, trufaşa puritate a albigensului, nevoia de sînge a
flagelatorului, ameţeala răului arătată de fratele liberului spirit; îi
cunoaştem pe toţi şi cunoaştem rădăcina păcatelor lor, care e
însăşi rădăcina sfinţeniei noastre. Nu ne înspăi-mîntă şi mai ales
ştim cum să-i distrugem sau, mai bine spus, cum să-i lăsăm să
se distrugă singuri, ducînd cu făloşenie pînă la zenit voinţa de
moarte, care ia naştere din hăurile înseşi ale nadirului lor. Ba, aş
zice, prezenţa lor ne este de mare folos, ea se înscrie în hotărîrea
lui Dumnezeu, pentru că păcatul lor stîrneşte virtutea noastră,
blestemul lor încurajează cîntecul nostru de laudă, pocăinţa lor
nefirească ordonează gustul nostru de sacrificiu, necuvioşia lor
face să strălucească cuvioşia noastră, aşa cum principele
beznelor a fost de trebuinţă, cu răzvrătirea lui şi cu disperarea
lui, ca să facă să strălucească mai bine gloria lui Dumnezeu,
început şi sfîrşit al oricărei speranţe. Dar dacă într-o zi — şi nu
printr-o excepţie plebeie, ci ca o asceză a savantului, încredinţată
mărturiei de netăgăduit a Scripturii - arta derîderii ar deveni
acceptabilă, şi s-ar arăta nobilă şi liberală, şi nu mecanică după
cum era, dacă într-o zi cineva ar putea spune (şi ar fi ascultat): eu
rîd de întrupare... Atunci nu vom avea arme pentru stăvilirea
acelei blasfemii, pentru că ea ar chema împreună toate puterile
întunecate ale materiei corporale, cele care se afirmă în băşină şi-