Umberto Eco – Numele trandafirului

va fi descoperit ceea ce voia.
— Cine-l omoară ? Berengario ?
— Poate. Sau Malachia, care trebuie să păzească Edificiul. Sau
altcineva. Berengario poate fi bănuit tocmai pentru că este
speriat, şi ştia că acum Venanzio poseda secretul lui. Malachia
poate fi bănuit şi el: paznic al integrităţii bibliotecii, descoperă că
a fost violată de cineva şi omoară. Jorge ştie tot, despre toţi. Ştie
secretul lui Adelmo, nu vrea ca eu să descopăr ceea ce ar fi putut
să găsească Venanzio... Multe fapte m-ar îndemna să-l bănuiesc.
Dar spune şi tu, cum poate un orb să-l ucidă pe un alt om în
deplinătatea puterilor, şi cum un bătrîn, deşi robust, ar fi putut
să care cadavrul pîna la hîrdău ? Dar, în sfîrşit, de ce criminalul
n-ar putea fi mînat de scopuri de nemărturisit. Şi de ce să
reducem numărul celor bănuiţi doar la cei care au luat parte la
discuţia despre rîs? Poate că fărădelegea a avut alte pricini, care
nu au nimic de-a face cu biblioteca. In orice caz, e nevoie de două
lucruri: să ştim cum se intră noaptea în bibliotecă şi să avem o
lumină. La lumină gîndeşte-te tu. Du-te pînă la bucătărie la ora
prînzului şi ia...
— Să fur?
— Să împrumuţi, întru slava Domnului.
— Dacă-i aşa, să n-aveţi nici o grijă.
— Bravo. Iar în ceea ce priveşte intrarea în Edificiu, am văzut de
unde a apărut Malachia ieri-noapte. Azi voi face o vizită la
biserică, şi mai ales în capela aceea. Cam într-o oră ne ducem la
masă. După asta avem o întîlnire cu Abatele. Vei fi îngăduit şi tu,
pentru că am cerut voie să am un secretar care să ia note despre
cele ce vom spune.
142
Ziua a doua Nona
In care Abatele se arată mîndru de bogăţia abaţiei sale si temător
de eretici, şi la sfîrşit Adso se întreabă dacă n-a făcut rău pornindo
prin lume
L-am găsit pe Abate în biserică, în faţa altarului mare. Sta si
urmărea munca unor novici care scoseseră din vreun sanctuar o
serie de vase sacre, potire, anaforniţe, chivoturi şi un crucifix pe
care nu-l văzusem în timpul slujbei de dimineaţă. Nu mi-am
putut reţine o exclamaţie de uimire în faţa strălucitoarei
frumuseţi a acelor obiecte preţioase. Era în plină amiază şi
lumina intra în valuri pe ferestrele corului, şi mai multă prin cele
ale faţadei, alcătuind cascade albe care, ca nişte torente mistice
de dumnezeiască substanţă, se încrucişau în diferite puncte ale