Umberto Eco – Numele trandafirului

spune că nu avea minte în cap.
— Este un neruşinat, a comentat Guglielmo. Nu ne-a spus Ugo că
nici n-a încercat măcar să-şi ascundă credinţa lui cea slabă ? Nu
mi-ai povestit tu, Ubertino, despre ceea ce i-a spus lui Orsini la
sosirea lui la Avignon ?
293
— Sigur, a spus Ubertino, a spus că cerul Franţei era sa de
frumos încît nu vedea de ce-ar fi trebuit să pună piciorul într-un
oraş plin de ruine ca Roma. Şi pentru că papa, ca si Petru, avea
puterea de a lega şi dezlega, el îşi exercita acunj această putere,
şi hotăra să rămînă acolo unde era şi unde sta atît de bine. Şi
cum Orsini a încercat să-i amintească atunci că datoria lui era să
trăiască pe colinele vaticane, l-a chemat aspru la supunere şi a
întrerupt discuţia. Dar n-am terminat povestea cu jurămîntul.
Cînd a coborît din barcaz, ar fi trebuit să încalece o iapă albă,
urmat de cardinali pe cai negri, cum era tradiţia. Şi, în schimb, sa
dus pe jos la palatul episcopal. După cîte ştiu, într-adevăr, nu
s-a mai urcat niciodată pe cal. Şi de la acest om, Michele, te poţi
aştepta să respecte cu credinţă garanţiile pe care ţi le-a dat ?
Michele a stat multă vreme în tăcere. Apoi a spus:
— Pot înţelege dorinţa papei de a rămîne la Avignon şi nu o
discut. Dar el nu va putea discuta dorinţa noastră de sărăcie şi
interpretarea noastră a exemplului lui Christos.
— Nu fi naiv, Michele, s-a amestecat Guglielmo, dorinţa noastră,
a voastră, o face să apară într-o lumină de spaimă pe a lui.
Trebuie să-ţi dai seama că de secole nu s-a mai ridicat niciodată
pe scaunul pontifical un om mai lacom. Tîrfele Babilonului,
împotriva cărora tuna într-o vreme Ubertino al nostru, papii
corupţi despre care vorbeau poeţii ţării tale ca acel Alighieri, erau
nişte miei blînzi şi potoliţi în comparaţie cu Ioan. E o coţofană
hoaţă, un cămătar evreu, la Avignon se fac afaceri mai mari decît
la Florenţa. Am aflat despre tranzacţia murdară cu nepotul lui
Clement, Bertrand de Goth, cel cu masacrul de la Carpentras (în
care, printre altele, cardinalii au fost uşuraţi de toate bijuteriile
lor): acesta pusese mîna pe tezaurul unchiului său, care nu era
un fleac, şi lui Ioan nu-i scăpase nimic din ceea ce furase (în Cum
venerabiles înşiră cu precizie monedele, vasele de aur şi de argint,
cărţile, covoarele, pietrele preţioase, ornamentele...). Ioan însă s-a
prefăcut că nu ştia că Bertrand pusese mîna pe mai mult de un
milion şi jumătate de fiorini de aur în timpul jefuirii de la
Carpentras, şi a discutat de alţi treizeci de mii de fiorini, pe care
Bertrand mărturisea că îi avea de la unchiul său pentru un „scop