Umberto Eco – Numele trandafirului

erau, care nu aveau nici o legătură cu problemele Sfintei Maici
Biserica.
A vorbit atunci iar Abbone şi a spus că, deşi era om al Bisericii şi
abatele unui ordin căruia Biserica îi datora atît de mult (un
murmur de respect şi de supunere s-a ridicat din amîndouă
laturile hemiciclului), nu socotea, totuşi, că împăratul trebuia să
rămînă străin de asemenea probleme, din multe motive pe care
fratele Guglielmo din Baskerville avea să le spună mai pe urmă.
Dar, mai spunea Abbone, era totuşi drept ca prima parte a
dezbaterii să se desfăşoare între trimişii pontificali şi
reprezentanţii acelor fii ai Sfîntului Francisc, care, prin însuşi
faptul de a fi venit să ia parte la această întîlnire, se dovedeau a fi
fiii credincioşi ai pontifului. Şi deci îl poftea pe fratele Michele,
sau pe cineva în locul lui, să spună ce dorea să susţină la
Avignon.
Michele a spus că, spre marea lui bucurie şi emoţie, în dimineaţa
aceea se afla printre ei Ubertino din Casale, căruia însuşi
pontiful, în 1322, îi ceruse o dare de seamă întemeiată asupra
problemei sărăciei. Şi chiar Ubertino ar fi putut să rezume, cu
luciditatea, erudiţia şi credinţa înflăcărată pe care toţi i le
recunoşteau, punctele principale ale celor ce erau acum, şi de
nezdruncinat, ideile ordinului franciscan.
Ubertino s-a sculat şi, de cum a început să vorbească, am înţeles
de ce trezise atîta însufleţire, şi ca predicator, şi ca om de curte.
înflăcărat în gest, convingător în glas, fermecător în zîmbet, clar
şi consecvent în gîndire, a pus stăpînire pe ascultători tot timpul
cît a vorbit. A început o cercetare amănunţită şi foarte doctă a
motivelor care sprijineau tezele de la Perugia. A spus că, înainte
de orice, trebuia să se recunoască adevărul că Iisus şi apostolii
lui au avut două stări, pentru că au fost prelaţi ai Bisericii Noului
Testament şi în felul acesta au posedat cît se cuvine autoritatea
de a dărui şi de a împărţi, ca să dea săracilor şi miniştrilor
Bisericii, cum stă scris în capitolul al patrulea al Faptelor
Apostolilor, şi asupra acestui lucru nimeni nu discută. Dar, în al
doilea rînd, Christos şi apostolii trebuie să fie socotiţi ca nişte
persoane particulare, temelie a oricărei perfecţiuni religioase, şi
desăvîrşiţi dispreţuitori ai lumii. Şi în legătură cu asta stau faţă
în faţă două feluri de a avea, dintre care unul este cetăţenesc şi
lumesc, pe
340
care legile imperiale îl numesc cu vorbele in bonis nostris,
deoarece ale noastre sînt zise acele bunuri de care avea grijă, si