Umberto Eco – Numele trandafirului

plin de teamă pentru păcatul tău... Nu este nimic mai bun decît
să te duci în biserică şi să ţi se liniştească sufletul. Eu te-am
iertat, dar nu se ştie niciodată. Du-te şi cere confirmarea
Domnului Dumnezeu. Şi mi-a dat o palmă, mai degrabă
zdravănă, în cap, poate ca dovadă de afecţiune bărbătească şi
părintească, poate ca o iertătoare pedeapsă. Sau poate (cum mai
gîndeam cu păcat în clipa aceea) ca un semn de binevoitoare
invidie de om însetat de experienţe noi şi pline de viaţă ca aceea.
Ne-am îndreptat spre biserică, ieşind pe calea noastră obişnuită
pe care am străbătut-o în grabă, închizînd ochii, pentru că toate
oasele acelea îmi aminteau, cu prea multă evidenţă, de noaptea
trecută, ca şi cum şi eu aş fi fost praf şi cît de smintită fusese
mîndria cărnii mele.
Ajunşi în naos am văzut o umbră în faţa altarului principal.
Credeam că era tot Ubertino. în schimb, era Alinardo, care nu nea
recunoscut de la început. A spus că acum nu mai izbutea să
doarmă şi hotărîse să petreacă noaptea rugîndu-se pentru tînărul
călugăr care dispăruse (nu-şi amintea nici măcar numele lui). Se
ruga pentru sufletul lui, dacă murise, pentru trupul lui, dacă
zăcea rănit şi singur pe undeva.
— Prea mulţi morţi, a spus, prea mulţi morţi. Dar stă scris în
cartea apostolului. Cu prima trîmbiţă vine grindina, cu a doua, a
treia parte din mare se preface în sînge şi pe unul l-aţi găsit în
grindină, iar pe celălalt în sînge... A treia trîmbiţă înştiinţează că
o stea arzătoare va cădea în a treia parte din
256
fjuvii şi din izvoare... Aşa vă spun, a dispărut fratele nostru şi
tenieţi-vă pentru al patrulea, pentru că va fi lovită a treia parte a
soarelui, şi a lunii, şi a stelelor, aşa încît va fi întuneric aproape
complet.
în vreme ce ieşeam din transept, Guglielmo s-a întrebat dacă în
cuvintele bătrînului nu era poate ceva adevărat.
— Dar, i-am spus eu atunci, asta ar însemna că o singură minte
diabolică, folosind Apocalipsa ca îndrumător, ar fi pus la cale cele
trei dispariţii, admiţînd că şi Berengario era mort. în schimb, ştim
că cea a lui Adelmo s-a datorat voinţei sale proprii.
— Este adevărat, a spus Guglielmo, dar aceeaşi minte diabolică,
sau bolnavă, poate s-a inspirat din moartea lui Adelmo pentru a
organiza, în chip simbolic, pe celelalte două. Şi dacă ar fi aşa,
Berengario ar trebui să fie în vreun rîu sau în vreun izvor. Şi nu
sînt rîuri şi izvoare în abaţie, sau cel puţin nu de aşa natură încît
cineva să se poată îneca sau să poată fi înecat în ele.