Umberto Eco – Numele trandafirului

omorît... ia să vedem... Evocînd puterile infernale, cu ajutorul a
mii de legiuni intrate sub comanda mea, prin arta pe care-am
învăţat-o de la Salvatore. Ca să omori pe cineva nu trebuie
neapărat să loveşti, diavolul face asta pentru tine, dacă ştii cum
să-i porunceşti.
îi privea pe cei de faţă cu un aer complice, rîzînd. Dar era acum
rîsul unui om cu mintea tulburată, chiar dacă, aşa cum mi-a
spus mai pe urmă Guglielmo, omul acesta cu mintea tulburată
avusese iscusinţa să-l tîrască şi pe Salvatore în nimicirea lui,
pentru a se răzbuna că îl pîrîse.
— Şi cum puteai să-i comanzi diavolului ? l-a îmboldit Bernardo,
care privea delirul acesta ca pe o mărturisire firească.
— O ştii şi tu, nu poţi avea atîţia ani de-a face cu posedaţii de
demon fără să deprinzi obiceiul lor! O ştii şi tu, tăietor de
apostoli! Iei o pisică neagră, nu-i aşa?, care să nu aibă fir de păr
alb (şi tu ştii asta) şi-i legi cele patru labe, apoi o duci în miez de
noapte la o răscruce, după care strigi cu voce tare: o, mare
Lucifer, împărat al infernului, eu te iau şi te introduc în trupul
duşmanului meu aşa cum ţin acum pisica asta prinsă, şi dacă o
să-l duci pe duşmanul meu la moarte a doua zi, la miezul nopţii,
chiar în acest loc, eu îţi închin această pisică drept sacrificiu, şi
tu vei face tot ce-ţi poruncesc eu prin puterea magiei pe care o
deţin acum după cartea ocultă a Sfîntului Ciprian, în numele
capilor tuturor legiunilor celor mai mari ale infernului,
Adramelch, Alastor şi Azazele, pe care acum îi rog cu toţi fraţii
lor... Buza îi tremura, ochii îi păreau ieşiţi din orbite, şi a început
să se roage - sau cel puţin părea că se roagă, dar înălţa rugile
sale către toţi baronii legiunilor infernale... „Abigor,
păcătuieşte pro nobis, Amon, miserere nobis... Samael, libera nos
a bono... Belial eleyson... Focalor, in corruptionem meam intende,
Haborym, damnamus dominam... Zaebos, anum meum
aperies... Leonardo, asperge me spermate tuo et inquinabor..."
— Destul, destul! urlau toţi cei prezenţi, închinîndu-se. Şi: O,
Doamne, iartă-ne pe noi!
Acum chelarul tăcea. După ce a rostit numele tuturor acelor
diavoli, a căzut cu faţa în jos vărsînd salivă albicioasă din gura
strîmbată şi din şirul rînjit de dinţi. Mîinile lui, deşi zdrobite de
lanţuri, se deschideau şi se închideau în mod
386
convulsiv, picioarele lui băteau pe rînd aerul cu mişcări
dezordonate.
Dîndu-şi seama că fusesem cuprins de un tremur de groază,