Umberto Eco – Numele trandafirului

Proconsulului, cineva i-a strigat să se roage la Dumnezeu pentru
ei toţi, şi el a binecuvîntat mulţimea. Şi la temeliile bisericii
Sfintei Liperata, cineva i-a spus : „Nebunule, trebuie să crezi în
papă!" şi el a răspuns : „Aţi făcut un zeu din papa ăsta al vostru...
Papii ăştia ai voştri o să vă pape de tot..." (care era un joc de
cuvinte, sau vicleşug, cum mi s-a spus că făceau toscanii peatunci)
şi toţi s-au mirat că se ducea la moarte făcînd glume.
La San Giovanni i-au strigat: „Scapă-ţi viaţa!", şi el a răspuns :
„Scăpaţi-vă de păcate"; la Mercato Vecchio i-au strigat : „Scapă,
scapă !", şi el le-a răspuns : „Scăpaţi de Infern!"; la Mercato
Nuovo i-au urlat: „Căieşte-te, căieşte-te !", şi el a răspuns : „Căiţivă
de camătă ce luaţi". Şi ajuns la Santa Croce i-a văzut pe
călugării ordinului său care şedeau pe scări şi i-a învinuit că nu
cinsteau regula Sfîntului Francisc, şi dintre aceia unii ridicau din
umeri, dar alţii îşi acopereau faţa cu gluga de ruşine.
Şi cînd s-au îndreptat spre Poarta Justiţiei, mulţi îi spuneau:
„Neagă, neagă, nu te da morţii", şi el: „Christos a murit pentru
noi". Şi ei: „Dar tu nu eşti Christos, nu trebuie să mori pentru
noi" şi el: „Dar eu vreau să mor pentru el". în Grădina Justiţiei
unul l-a întrebat dacă nu putea să facă şi el ca un călugăr
superior al lui care negase, dar Michele i-a răspuns că nu negase,
şi am văzut că mulţi din mulţime încuviinţau şi-l îndemnau pe
Michele să fie tare: aşa eu şi mulţi alţii am înţeles că aceia erau
oameni de-ai lui, şi ne-am îndepărtat.
S-a ieşit, în sfîrşit, pe poarta oraşului, şi în faţa noastră a apărut
rugul, pentru că lemnele erau aşezate în formă de căsuţă, şi s-a
făcut un cerc de cavaleri înarmaţi pentru ca lumea să nu se
apropie prea mult. Şi l-au legat pe fratele Michele de stîlp. Şi l-am
auzit iarăşi pe careva strigînd : „Dar ce mai e ş-asta, pentru cine
vrei să mori ?", şi el a răspuns: „Acesta e un adevăr care-mi stă la
inimă, care nu se poate dovedi decît cu moartea". Au aprins focul.
Şi fratele Michele, după ce intonase Credo, a intonat apoi un Te
Deum. A cîntat din el poate vreo opt versuri, apoi s-a aplecat ca şi
cînd ar fi trebuit să strănute şi a căzut la pămînt, pentru că
arseseră legăturile. Murise, pentru că înainte ca trupul să ardă,
omul moare din pricina marii călduri care face să plesnească
inima şi a fumului care dă năvală în piept.
Apoi căsuţa a ars cu totul ca o torţă mare şi a fost o mare
pălălaie, şi dacă nu s-ar fi ridicat din bietul trup făcut scrum
240
g\ lui Michele, care nu se mai desluşea printre butucii jerăgăioşi,
aş fi spus că sînt în faţa rugului aprins din Biblie. Şi era cît pe-aci