Umberto Eco – Numele trandafirului

pare-se, pe Jorge, care a trebuit să grăbească pasul, stricînd
echilibrul magicei sale sensibilităţi de văzător în beznă. întradevăr,
puţin după aceea am auzit un alt zgomot şi cînd, urmînd
sunetul, am intrat în camera Y de la YSPANIA, l-am văzut, căzut
pe jos, cu cartea tot în mîini, în timp ce căuta să se ridice printre
volumele căzute de pe masa pe care o răsturnase. încerca să se
ridice, dar continua să smulgă paginile, ca şi cum ar fi vrut să-şi
devoreze prada cît mai repede.
Am ajuns la el cînd se ridicase şi, simţind prezenţa noastră, ne
ţinea piept, dîndu-se îndărăt. Chipul său, la lumina roşie a
felinarului, ne-a apărut înspăimîntător: trăsăturile răvăşite, o
sudoare bolnăvicioasă îi şiroia pe frunte şi pe obraji, ochii, de
obicei albi de moarte, se injectaseră de sînge, din gură îi ieşeau
şuviţe de pergament, ca unei fiare înfometate care se îndopase
prea mult şi nu mai izbutea să-şi înghită mîncarea. Desfigurată
de oboseală, de ameninţarea otrăvii care-i clocotea acum din
belşug în vine, de disperata şi drăceasca lui hotărîre, ceea ce
fusese figura respectabilă a bătrînului apărea acum
dezgustătoare şi caraghioasă; în altă situaţie ar fi putut să
stîrnească rîsul, dar şi noi ajunseserăm asemenea unor animale,
unor cîini care hăituiesc o sălbăticiune.
Am fi putut să-l apucăm cu calm, dar am căzut în spatele lui ca
apucaţii, el s-a apărat, a strîns mîinile la piept apărînd volumul,
eu îl ţineam cu stînga în vreme ce cu dreapta încercam să ţin
felinarul sus, dar i-am trecut flacăra pe faţă, el a simţit căldura, a
scos un geamăt sufocat, aproape un răcnet, lăsînd să-i cadă din
gură bucăţi de hîrtie, şi-a desprins dreapta cu care strîngea
cartea, a mişcat mîna spre felinar şi mi l-a smuls brusc,
aruncîndu-l înainte...
Felinarul a căzut tocmai pe grămada de cărţi căzute de pe masă,
îngrămădite unele peste altele, cu paginile deschise. Uleiul s-a
vărsat, focul s-a apropiat numaidecît de un pergament foarte
subţire care s-a aprins ca o legătură de mărăcini uscaţi. Totul s-a
petrecut în cîteva clipe, din volume s-a ridicat o vîlvătaie, ca şi
cînd acele pagini milenare tînjiseră de secole să se aprindă, şi se
bucurau să-şi satisfacă dintr-o dată o străveche sete de ecpiroză.
Guglielmo şi-a dat seama de ceea ce se întîmpla şi a renunţat să-l
mai împingă pe bătrîn — care, de cum s-a simţit liber, s-a dat
înapoi cîţiva paşi —, a şovăit puţin, prea mult însă, neştiind dacă
să se întoarcă la Jorge sau să se repeadă să stingă micul rug. O
carte mai veche decît altele a ars într-o clipă, aruncînd în sus o
limbă de flăcări.