Umberto Eco – Numele trandafirului

Bibliotecarul ne-a prezentat mai multora dintre călugărul
care şedeau atunci şi lucrau. Despre fiecare Malachia ne-al
spus şi la ce lucra atunci, şi dintre toate am preţuit cel mai 1,
mult înalta dăruire pentru cunoaşterea şi studierea cuvîn-JI
tului lui Dumnezeu. I-am cunoscut atunci pe Venanzio dinii
Salvemec, traducător din greacă şi din arabă, credincios acelu*
Aristotel care, desigur, a fost cel mai înţelept dintre toţii
oamenii. Pe Bencio din Upsala, un tînăr monah scandinavi
care se ocupa cu retorica. Pe Berengario din Arundel, ajutorul!
de bibliotecar. Pe Aymaro din Alexandria, care copia opera
împrumutate numai pe cîteva luni de bibliotecă, şi apoi uJ
grup de miniaturişti din diferite ţări, Patrizio din ClonmacnoisI
Rabano din Toledo, Magnus din Iona, Waldo din Hereford.
Lista ar putea desigur să continue şi nimic nu este mai minunat
decît o asemenea înşiruire, instrument de minunat! ipotipoze. Dar
trebuie să mă întorc la subiectul discuţiile! noastre, din care au
ieşit multe lămuriri folositoare pentru â înţelege ascunsa nelinişte
care plutea printre călugări, şi ud nu ştiu ce tăinuit, apăsînd
asupra tuturor vorbelor lor.
Maestrul meu a început să vorbească cu Malachia, lăudînd
frumuseţea şi hărnicia din scriptorium - atelierul de caligrafa şi
miniatură- şi cerîndu-i amănunte despre desfăşurarel muncii
care se făcea aici, pentru că, a spus el cu multă ista ţime, auzise
peste tot vorbindu-se despre biblioteca aceasta
si ar fi vrut să cerceteze multe cărţi. Malachia i-a lămurit ceea ce-i
spusese şi Abatele, că monahul cerea bibliotecarului opera pe
care vrea s-o consulte, şi acesta se ducea s-o caute sus în
bibliotecă, dacă cererea era dreaptă şi cu credinţă. QUglielmo a
întrebat cum putea să cunoască numele cărţilor păstrate în
dulapurile de deasupra, şi Malachia i-a arătat, legat de masa lui
cu un lănţişor de aur, un codice voluminos, plin de înşiruiri
mărunte şi dese de titluri.
Guglielmo şi-a vîrît mîna în rasă, în locul unde se deschidea pe
piept ca să facă un soi de buzunar, şi a scos de-acolo un obiect pe
care i-l mai văzusem în mîini şi pe faţă chiar din timpul călătoriei.
Era o mică furcă, construită astfel încît să poată sta pe nasul
unui om (şi mai ales pe al lui, atît de ieşit în afară şi de încovoiat),
cum stă un călăreţ pe crupa calului, sau cum stă o pasăre pe
beţişorul ei din colivie. Şi în cele două părţi ale furcii, în aşa chip
încît să ajungă în dreptul ochilor, se ridicau două cercuri ovale de
metal, care prindeau două tipsioare de sticlă, groase ca nişte
funduri de pahare. Cu astea la ochi Guglielmo citea cel mai