Umberto Eco – Numele trandafirului

La aceste lucruri mă gîndeam privind un personaj legendar ca
Ubertino. Maestrul meu mă prezentase şi bătrînul mă mîngîiase
pe obraz, cu o mînă caldă, aproape fierbinte. La atingerea acelei
mîini am înţeles mult din tot ce auzisem despre omul acela sfînt,
şi altele pe care le citisem în paginile cărţii Arbor vitae, înţelegînd
focul mistic care-l devorase încă din tinereţe cînd, deşi studiind la
Paris, se îndepărtase de speculaţiile teologice şi îşi închipuise că
se transformase în Penitenta Magdalena; şi legăturile foarte
strînse pe care le
57
avusese cu Sfînta Angela din Foligno, de care fusese iniţiat în I
comorile vieţii mistice şi în adorarea crucii; şi uite aşa, într-o I zi,
îngrijoraţi de înflăcărarea predicilor sale, superiorii lui îlj
trimiseră să stea retras la Verna.
Cercetam atent acel chip, cu trăsături atît de dulci cal acelea ale
sfintei cu care se aflase în frăţească legătură de sensuri atît de
spirituale. Intuiam că trebuie să fi ştiut să dea chipului său
trăsături cu mult mai aspre cînd, în 1311, con-ciliul de la Viena,
prin decretala Exivi de paradiso, îi înlăturai pe superiorii
franciscani potrivnici spiritualilor, dar îi obliga] pe aceştia să
trăiască în pace în sînul ordinului, şi acest cam-J pion al
renunţării nu încuviinţase acel dibaci compromis şil luptase
pentru alcătuirea unui ordin independent, însufleţiti de cea mai
mare severitate. Acest mare luptător pierdusd atunci bătălia,
pentru că în anii aceia Ioan al XXII-lea purta o cruciadă împotriva
discipolilor lui Pietro di Giovanni Olivi (printre care se număra şi
el) şi-i condamna pe călugării dirJ Narbonne şi Beziers. Dar
Ubertino nu pregetase să apere în] faţa papei memoria prietenului
său, şi papa, subjugat da sfinţenia lui, nu îndrăznise să-l
condamne (chiar dacă după aceea îi condamnase pe alţii). Ba, în
acele condiţii, îi oferisa chiar o cale de salvare, sfătuindu-l, mai
întîi, apoi porun-l cindu-i să intre în ordinul din Cluny. Ubertino,
care trebuie sî| fi fost de asemenea şi foarte abil (el, care părea
atît ăi dezarmat şi de delicat) în cîştigarea de susţinători şi de
aliajl la curtea pontificală, acceptase desigur să intre în
mănăstire) din Gremblah, în Flandra, dar cred că nu s-a dus
niciodat] acolo, rămînînd la Avignon, sub blazonul cardinalului
Orsinj să apere cauza franciscanilor.
Numai în ultimul timp (şi veştile pe care le auzisem erau
nesigure), steaua lui la curte apusese, trebuise să se îndepăi teze
de Avignon, în vreme ce papa îl urmărea pe acest om d(
neîmblînzit ca eretic care per mundus discurrit vagabundui Se