Umberto Eco – Numele trandafirului

— Fireşte că aşa e.
— Şi atunci cînd îi spun lui Ubertino că aceeaşi natură umană
stă atît înaintea dragostei de bine, cît şi a dragostei de rău, încerc
să-l conving pe Ubertino despre identitatea naturii umane. Cînd îi
spun apoi Abatelui că există deosebire între catar şi valdez, stărui
asupra varietăţii accidentelor lor. Şi stărui asupra acestui lucru
pentru că se întîmpla să fie ars pe rug un valdez, punîndu-i-se în
seamă faptele unui catar, şi viceversa. Şi cînd este ars un om se
arde substanţa lui individuală şi se reduce de-a dreptul la nimic
ceea ce era un act concret de a fiinţa, bun prin sine însuşi, măcar
în ochii lui Dumnezeu care-l păstra în fiinţă. Ţi se pare un
motiv întemeiat pentru a stărui asupra diferenţelor?
— Da, maestre, am răspuns eu cu înflăcărare. Şi acum înţeleg de
ce vorbiţi aşa şi socotesc tare bună filosofia domniei voastre.
— Nu e a mea, a spus Guglielmo, şi nici nu ştiu dacă într-adevăr
este cea bună. Dar important este că tu ai înţeles. Ia să vedem
acum, care e problema cealaltă, de care vorbeai.
— Este, am spus, că socotesc că nu sînt bun de nimic. Nu mai
izbutesc să deosebesc deosebirea accidentală dintre valdezi,
catari, săraci din Lyon, umiliţi, beghini, pinţochieri,
198
lombarzi, gioachimiţi, patarini, apostolici, săracii lombarzi,
arnaldişti, guglielmiţi, ciraci ai spiritului liber şi luciferini. Cum
să fac oare ?
— Oh, bietul meu Adso, a rîs Guglielmo, dîndu-mi o palmă
prietenească după ceafă, ai foarte multă dreptate! Vezi, e ca şi
cum în ultimele două secole, şi chiar mai înainte, lumea asta a
noastră a fost străbătută de suflări de nemulţumire, speranţă şi
disperare, toate laolaltă... Sau nu, nu e o analogie prea potrivită.
Gîndeşte-te la un fluviu, năvalnic şi măreţ, care curge pe mile şi
mile de loc între maluri puternice, şi tu ştii unde este fluviul,
unde este malul, unde este uscatul. La un moment dat, fluviul,
obosit pentru că a curs prea multă vreme şi pe locuri prea
întinse, pentru că se apropie de mare, care nimiceşte în sine toate
fluviile, nu mai ştie ce este. Devine propria sa deltă. Rămîne,
poate, un braţ mai mare, dar multe se ramifică, în toate
direcţiile, şi se reîntîlnesc unele într-altele, şi nu mai ştii
care stă la originea cui, şi uneori nu ştii ce mai este atunci fluviu,
şi ce mai e mare...
— Dacă înţeleg alegoria dumneavoastră, fluviul este cetatea
lui Dumnezeu, sau împărăţia celor drepţi, care se apropie de
mileniu, şi în această nesiguranţă ea nu mai durează, se nasc