Umberto Eco – Numele trandafirului

turn, era o a doua biserică, bine clădită, avînd un acoperiş ascuţit
şi fiind străpunsă de ferestre severe. Biserică abaţială sănătoasă,
cum construiau străbunii noştri în Provenţa şi Languedoc,
străină de îndrăznelile şi de prea încărcatele broderii cu care a
venit stilul modern, şi numai în timpurile mai din urmă, cred, s-a
îmbogăţit, deasupra corului, cu o turlă înălţîndu-se îndrăzneţ
spre bolta cerească.
Două coloane drepte şi şlefuite străjuiau intrarea, care părea la
prima vedere un singur arc mare; dar din coloane porneau două
contraforturi care, avînd deasupra altele şi nenumărate arce,
purtau privirea, ca în inima unui hău, către portalul propriu-zis;
acesta se întrezărea în umbră, sub un timpan mare, susţinut pe
laturi de doi stîlpi, şi la mijloc de un pilastru sculptat, care
împărţea intrarea în două deschizături, apărate de porţi de stejar
întărite cu ferecaturi. La ora aceea a zilei soarele bătea slab drept
în acoperiş şi lumina cădea pieziş pe faţadă, fără să lumineze
timpanul; aşa că, după ce am trecut de cele două coloane, ne-am
trezit pe neaşteptate sub bolta aproape silvestră a arcadelor care
se despărţeau de Şirul de coloane mai mici ce întăreau
contraforturile. După ce ochii s-au obişnuit în cele din urmă cu
penumbra, povestea mută a pietrei aşternute cu imagini, atît de
repede grăitoare cum erau vederii şi închipuirii oricui (pentru că
pictura est
44
45
laicorum literatura), mi-a fulgerat dintr-o dată privirea şi m-a
cufundat într-o nălucire despre care şi astăzi limba mea cu greu
poate să vorbească.
Am văzut un tron aşezat în cer şi pe cineva şezînd pe tron. Chipul
Celui Aşezat era neîndurător şi nepăsător, ochii larg deschişi şi
săgetînd asupra unei omeniri pămînteşti ajunse la capătul
făptuirilor sale, părul şi barba falnice căzînd pe faţă şi pe piept ca
apele unui rîu, în pîraie toate pe aceeaşi măsură şi împărţite egal
de-o parte şi de alta. Coroana ce purta pe cap era bogată în
smalţuri şi nestemate, tunica imperială, de culoarea purpurei, îi
cădea în falduri bogate peste genunchi, lucrată cu dantele şi
broderii din fir de aur şi de argint. Mîna stîngă, sprijinită pe
genunchi, ţinea o carte cu o pecete, dreapta se ridica într-un gest
nu ştiu dacă de binecuvîntare sau de ameninţare. Chipul era