Umberto Eco – Numele trandafirului

pe omul acela, care mă înfricoşa, şi nu tăinuiesc faptul că multă
vreme l-am bănuit vinovat de toate crimele. Acum aflasem că era
poate un biet om, chinuit de patimi neîmplinite, vas de pămînt
între vase de fier, înnegurat fiindcă era rătăcit, tăcut şi feritor
pentru că ştia foarte bine că nu are nimic de spus. Arăta o
oarecare remuşcare în felul său de a se purta şi m-am gîndit că
rugăciunea pentru soarta lui neobişnuită ar fi putut linişti
simţămintele mele de vină pe care le aveam.
Biserica era scăldată acum într-o lumină potolită şi lividă,
dominată de catafalcul nefericitului, însufleţită de susurul
uniform al călugărilor care spuneau rugăciunea pentru morţi.
în mănăstirea din Melk luasem parte în mai multe rînduri la
despărţirea de un confrate. Era o împrejurare pe care n-aş putea
numi-o veselă, dar care îmi apărea totuşi senină, controlată de
calm şi de un simţămînt general de dreptate. Fiecare trecea pe
rînd prin chilia muribundului, alinîndu-l cu vorbe frumoase, şi
fiecare se gîndea în sufletul lui ce fericit era muribundul, pentru
că îşi încorona astfel o viaţă virtuoasă, şi peste puţin avea să se
alăture corului îngerilor, într-o bucurie care nu va mai avea
sfîrşit. Şi o parte din această seninătate, parfumul acelei sfinte
invidii, se transmitea muribundului, care, în sfîrşit, trecea pragul
de pe urmă senin. Cît de deosebite fuseseră morţile din acele
ultime zile ! Văzusem, în sfîrşit de aproape, cum murea o victimă
a diabolicilor scorpioni din finis Africae, şi fără îndoială că aşa
muriseră Venanzio şi
422
Berengario, căutînd alinarea în apă, cu chipul deja ars ca acela al
lui Malachia.
M-am aşezat în fundul bisericii, m-am ghemuit în mine ca să mă
apăr de frig. Am simţit puţină căldură, am mişcat buzele ca să
mă alătur confraţilor care se rugau. Ii urmam parcă fără să-mi
dau seama ce spuneau buzele mele, cu capul atîrnîndu-mi şi
ochii închizîndu-mi-se. A trecut multă vreme, cred că adormisem
şi mă trezisem de cel puţin trei, patru ori. Apoi corul a intonat
Dies irae... Psalmodierea m-a cuprins ca un narcotic. Am adormit
cu totul. Sau poate, mai mult decît să aţipesc, am căzut sfîrşit
într-o ameţeală plină de frămînt, întors spre mine însumi, ca o
făptură închisă în pîntecele mamei sale. Şi în bezna aceea
sufletească, regăsindu-mă ca într-o regiune care nu mai era de pe
lumea aceasta, am avut o nălucire, sau vis, ce-o fi fost.
Pătrundeam printr-o scară îngustă într-un canal adînc, ca şi cum
aş fi intrat în cripta tezaurului, dar ajungeam, tot colindînd, într-