Umberto Eco – Numele trandafirului

— Eu sînt un învăţăcel care am dreptul să ştiu, eu am venit de la
capătul lumii ca să cunosc biblioteca şi biblioteca rămîne închisă,
ca şi cum în ea ar fi lucruri rele şi eu...
— Lasă-mă să trec, i-am spus brusc.
350
— Te las, că tot mi-ai spus ce voiam.
— Eu?
— Se vorbeşte şi tăcînd.
— Te sfătuiesc să nu intri în spital, i-am spus.
— Nu intru, nu intru, fii liniştit. Dar nimeni nu mă poate
împiedica să privesc de afară.
Nu l-am mai ascultat şi am intrat. Curiosul acela nu însemna
cine ştie ce primejdie. M-am apropiat din nou de Guglielmo şi lam
pus la curent pe scurt cu cele întîmplate. El a dat din cap în
semn de aprobare, apoi mi-a făcut cu mîna să tac. Hărmălaia se
potolea. Legaţii din amîndouă părţile schimbau acum între ei
sărutul păcii. Alborea lăuda credinţa minoriţilor, Girolamo exalta
caritatea predicatorilor, toţi ridicau imnuri în nădejdea unei
Biserici care să nu mai fie frămîntată de lupte interne. Unii dintre
ei celebrau tăria, alţii măsura, toţi invocau justiţia şi cereau să se
revină la buna chibzuială. Niciodată nu am văzut atîţia oameni
împăcaţi atît de sincer pentru triumful virtuţilor teologale şi
cardinale.
Dar iată că Bertrando din Poggetto îl poftea pe Guglielmo să
exprime tezele teologilor imperiali. Guglielmo s-a ridicat fără prea
mare plăcere: pe de o parte, îşi dăduse seama că întîlnirea nu era
de nici un folos, pe de alta, era grăbit să plece, şi cartea
misterioasă îl apăsa pe suflet acum mai mult decît sorţii întîlnirii.
Dar era limpede că nu se putea sustrage propriei îndatoriri.
A început deci să vorbească printre multe eh-uri şi oh-uri, mai
mult poate decît era el obişnuit şi decît era nevoie, de parcă ar fi
vrut să arate că era cu totul nesigur de lucrurile pe care avea să
le spună, şi a început afirmînd că înţelegea foarte bine punctul de
vedere al celor care vorbiseră înaintea lui, şi că, pe de altă parte,
aceea pe care alţii o numeau doctrina teologilor imperiali nu era
altceva decît o sumă de observaţii care nu pretindea să se impună
ca singură credinţă adevărată.
A spus deci că, dată fiind neţărmurita bunătate pe care
Dumnezeu o arătase prin crearea poporului fiilor săi, iubindu-i pe
toţi fără nici o deosebire, chiar din acele pagini ale Facerii în care
încă nu era vorba de sacerdoţi şi de regi, ţinînd seamă şi că
Domnul îi dăduse lui Adam şi urmaşilor lui puterea asupra