Umberto Eco – Numele trandafirului

Cunoşteam prea puţin limba ei populară, şi oricum era deosebit
de ceea ce învăţasem o picătură la Pisa, cu toate acestea am
înţeles după ton că ea îmi spune ceva cam de felul: „Tu eşti tînăr,
tu eşti frumos..." I se întîmplă destul de
245
rar unui novice, care şi-a petrecut toată copilăria lui în mănăstire,
să audă afirmaţii privitoare la propria lui tinereţe, ba dimpotrivă,
sînt mereu preveniţi că frumuseţea trupească este întotdeauna
trecătoare şi că trebuie socotită mult mai ticăloasă; dar urzelile
duşmanului sînt fără număr şi mărturisesc că vorbele acelea care
priveau nurii mei, oricît de mincinoase, au pătruns cu dulceaţă
prin urechile mele şi mi-au dat o tulburare de nestăpînit. Cu atît
mai mult cu cît fata, spunînd acestea, îmi mîngîiase obrazul, pe
atunci fără tuleie de barbă. Am încercat o senzaţie de leşin, dar în
clipa aceea nu izbuteam să întrezăresc nici măcar o umbră de
păcat înlăuntrul meu. într-atît poate diavolul, cînd vrea să ne
pună la încercare, să şteargă din sufletul nostru orice urmă de
graţie.
Ce am simţit ? Ce am văzut ? Eu nu-mi amintesc decît că emoţiile
din prima clipă au fost lipsite de orice expresie, pentru că limba şi
mintea mea nu erau învăţate să numească senzaţii de soiul
acesta. Pînă cînd mi-au revenit în minte alte cuvinte lăuntrice,
auzite în alt timp şi în alte locuri, rostite desigur pentru alte
scopuri, dar care în mod minunat mi se păreau a fi în armonie cu
bucuria mea din acea clipă, ca şi cînd ar fi luat naştere în mod
consubstanţial ca s-o exprime. Cuvinte care se grămădiseră în
cavernele memoriei mele au urcat la suprafaţa (mută) a buzelor
mele şi am uitat că ele vor fi slujit în scripturi sau în paginile
sfinţilor ca să exprime realităţi mult superioare. Dar, la urma
urmei, exista oare vreo deosebire între deliciile de care vorbiseră
sfinţii şi cele pe care sufletul meu zbuciumat le încerca în
momentul acela? In momentul acela a pierit în mine simţul treaz
al deosebirii. Ceea ce, mi se pare, este tocmai semnul pierderii
totale în hăul nemărginit al identităţii.
Dintr-o dată fata aceea mi-a apărut la fel ca fecioara neagră şi
frumoasă de care vorbeşte Cîntarea. Ea purta o rochioară ruptă
de stofă proastă, care se deschidea în mod destul de neruşinat la
piept, iar la piept avea un şirag de pietricele colorate şi, cred, fără
nici un preţ. Dar capul se ridica plin de mîndrie pe un gît alb ca
un turn de fildeş, ochii ei erau limpezi ca scăldătoarele din
Heşbon, nasul ei era ca un turn al Libanului, buclele din cap ca
purpura. Da, părul ei mi se părea ca o turmă de capre, dinţii ei ca