Umberto Eco – Numele trandafirului

făcut drum printre pilcurile de vrăjmaşi; cîinele lui Iason Licias,
după ce stăpînul lui a murit, n-a mai vrut să primească de
mîncare pînă cînd a murit de foame; cel al regelui Lisimah s-a
aruncat pe rugul stăpînului său ca să moară împreună cu el.
Cîinele are virtutea de a vindeca rănile lingînd cu limba lui, şi cu
limba căţeluşilor lui se pot însănătoşi leziunile intestinale. Prin
natură este obişnuit să folosească de două ori aceeaşi mîncare,
după ce a vomitat-o. Austeritate care este simbolul perfecţiunii
spiritului, după cum puterea tămăduitoare a limbii sale este
simbolul curăţirii de păcate, dobîndită prin spovedanie şi ispăşire.
Dar faptul că acest animal se întoarce iar la ceea ce a vomitat este
şi semn că, după spovedanie, se întoarce la aceleaşi păcate de la
început, şi această învăţătură mi-a fost foarte de folos în
dimineaţa aceea pentru a preveni sufletul meu, în timp ce
admiram minunile naturii.
282
283
între timp, paşii mă duceau la staulele boilor, care ieşeau cu
grămada minaţi de bouarii lor. Mi-au apărut numaidecît cum
erau şi sînt, simbol al prieteniei şi al bunătăţii, pentru că la
muncă fiecare bou se întoarce să-l caute pe tovarăşul lui de jug,
dacă cumva el e absent în clipa aceea, şi îndreaptă spre el mugete
prieteneşti. Boii învaţă ascultători să se întoarcă singuri la staul
cînd plouă, iar cînd se adăpostesc în iesle îşi saltă mereu capul ca
să privească afară dacă a trecut vremea urîtă, pentru că doresc
să se întoarcă la muncă. Şi cu boii ieşeau în clipa aceea viţeluşii
care, masculi şi femele, îşi primesc numele lor de la cuvîntul
viriditas sau chiar de la virgo, pentru că la vîrsta aceea ei sînt
încă proaspeţi, tineri şi căşti şi rău făcusem şi făceam, mi-am
spus, să văd în mişcările lor graţioase o imagine a fetei care nu
era castă. La lucrurile acestea m-am gîndit, împăcat din nou cu
lumea şi cu mine însumi, văzînd munca plină de voie bună a orei
de dimineaţă. Şi nu m-am mai gîndit la fată, sau mai bine zis miam
dat silinţa să prefac înflăcărarea ce simţeam pentru ea într-un
sentiment de bucurie lăuntrică şi de pace plină de smerenie.
Mi-am spus că lumea era bună şi demnă de laudă. Că bunătatea
lui Dumnezeu este arătată şi prin fiarele cele mai
înspăimîntătoare, cum ne lămureşte Honorius Augustoduniensis.
Este adevărat, există şerpi atît de mari încît înghit
cerbii şi înoată străbătînd oceanul, apoi mai e fiara conocrocă, cu
trup de asin, coarne de capră de munte, pieptul şi fălcile de leu,
piciorul de cal, dar despicat la copită precum cel de bou, o