Umberto Eco – Numele trandafirului

Dar paginile lui Temesvar erau sub ochii mei, şi episoadele la care
se refereau erau cu totul asemănătoare celor din manuscrisul
tradus de Vallet (în special, descrierea labirintului nu lăsa loc nici
unei îndoieli). în ciuda a tot ceea ce a scris apoi Beniamino
Placido 1, abatele Vallet existase şi, cu siguranţă, trăise şi Adso din
Melk.
Am tras de aici concluzia că memoriile lui Adso păreau într-adevăr
să participe la natura evenimentelor pe care le povesteşte: ele sînt
învăluite în multe şi nedesluşite mistere, începînd cu autorul şi
terminînd cu amplasarea abaţiei, despre care Adso tace cu
îndărătnicie, încît presupunerile permit prefigurarea unei zone
imprecise între Pomposa şi Conques, cu probabilităţi care ne
îndreptăţesc să socotim că locul s-ar afla de-a lungul coastei
apenine, între Piemont, Liguria şi Franţa (ca de pildă între Lerici şi
Turbia). CU priveşte epoca în care se desfăşoară evenimentele,
sîntem la sfîrşitul lui noiembrie 1327; în schimb, cînd însă scria
autorul, nu se ştie. De vreme ce ne spune că e novice în '27, şi
aproape de sfîrşitul vieţii cînd îşi aşterne pe hîrtie memoriile, putem
presupune că manuscrisul a fost redactat în ultimii zece sau
douăzeci de ani ai secolului al XIV-lea.
Meditînd serios, erau destul de neîntemeiate motivele care să mă
poată determina să dau la tipar versiunea mea italiană , a unei
obscure versiuni neogotice franceze a unei ediţii latine din secolul
al XVII-lea a unei opere scrise în latină de un călugăr german, pe la
sfîrşitul secolului al XlV-lea.
l- La Repubblica, 22 septembrie 1977.
Şi, mai ales, ce stil să adopt ? Tentaţia de a mă inspira din
modelele italiene ale epocii trebuia respinsă, fiind cu totul
nejustificată : Adso nu numai că scrie în latină, dar reiese clar din
întreaga alcătuire a textului că ştiinţa şi cultura lui (sau cultura
abaţiei care-l influenţează într-un mod atît de evident) este mult
mai bogată; este vorba, în mod clar, de o sumă pluriseculară de
cunoştinţe şi de modalităţi stilistice, care se îmbină cu tradiţia
latinei Evului Mediu timpuriu a traducerii. Adso gîndeşte şi scrie ca
un călugăr care a rămas impermeabil la revoluţia latinei vulgare,
legat de paginile găzduite de biblioteca despre care vorbeşte,
înrîurit de textele patristico-sco-lastice, şi istoria lui (dincolo de
referirile la evenimentele din secolul al XlV-lea, pe care, însă, Adso
le relatează cuprins de mii de perplexităţi, şi numai din auzite) ar fi
putut să fie scrisă, după limbă şi citatele erudite, în secolul al XIIlea
sau al XIII-lea.
Pe de altă parte, este neîndoios că, traducînd în franceza lui