Umberto Eco – Numele trandafirului

în cele din urmă Nicola a izbutit să tragă cîţiva confraţi şi alţi
oameni în bucătărie, pe care între timp cineva o deschisese şi se
putea intra în ea. Un altul a avut ideea fericită să aducă torţe. Am
găsit încăperea în mare dezordine şi am înţeles că
483
Guglielmo trebuie să fi răvăşit-o ca să caute apă şi vase potrivite
cu care s-o care.
Chiar în momentul acela l-am văzut pe Guglielmo care apărea pe
uşa refectorului, cu faţa pîrlită, hainele fumegînd pe el, în mînă
ţinînd o tingire, şi mi-a fost milă de el, biată alegorie a neputinţei.
Am înţeles că, deşi izbutise să care la etajul al doilea o oală cu
apă fără s-o verse, şi deşi făcuse treaba asta de mai multe ori, nu
reuşise lucru. Mi-am amintit de povestea Sfîntului Augustin, care
a văzut un copil ce încerca să treacă marea într-o lingură ; copilul
era un înger şi făcea aşa ca să rîdă de sfînt care pretindea că
poate pătrunde tainele naturii divine. Şi, ca şi îngerul, Guglielmo
mi-a vorbit sprijinindu-se sleit de uşorul uşii:
— E cu neputinţă, nu vom izbuti niciodată, nici cu toţi călugării
din abaţie la un loc. Biblioteca e pierdută.
Şi, cu totul altfel decît îngerul, Guglielmo plîngea.
M-am ghemuit la pieptul lui, în timp ce el smulgea de pe masă o
pînză şi încerca să mă acopere. Ne-am oprit să vedem, acum
înfrînţi, ceea ce se petrecea în jurul nostru.
Era o alergătură dezordonată de oameni, unii urcau cu mîinile
goale, şi se încrucişau pe scara răsucită cu cei care, cu mîinile
goale, se suiseră deja şi coborau acum ca să caute vase. Alţii, mai
cu scaun la cap, căutau degrabă oale şi lighene, ca să-şi dea apoi
seama că la bucătărie nu era apă de ajuns. Pe neaşteptate, în
sală au năvălit cîţiva măgari care aduceau hîrdaie, şi văcarii îi
împingeau, îi descărcau şi făceau semne ca apa să fie dusă sus.
Dar nu ştiau pe unde s-o apuce spre scriptorium, şi a fost nevoie
să se scurgă timp înainte ca unii dintre scribi să-i înveţe, şi cînd
urcau se întîlneau cu cei care coborau, îngroziţi. Unele dintre
hîrdaie s-au spart şi au vărsat apa pe jos, altele au fost trecute în
sus pe scara răsucită, cu mîini hotărîte. Am urmărit grupul şi mam
nimerit în scriptorium ; de la intrarea spre bibliotecă venea un
fum gros, ultimii oameni care încercaseră să urce spre turnul de
răsărit se întorceau tuşind, cu ochii înroşiţi şi mărturiseau că nu
se mai putea intra în infernul acela.
L-am văzut atunci pe Bencio. Schimonosit la faţă, cu un vas uriaş
în mînă, urca din catul de jos. A auzit ce spuneau cei ce se
întorceau şi i-a obrăznicit: