Umberto Eco – Numele trandafirului

singur în naos, îi lumina faţa. Flacăra scotea la iveală întunericul
care apăsa pe ochii lui ca două găuri negre.
— Preaiubiţii mei fraţi, a început el, şi voi toţi, oaspeţii noştri
dragi, dacă vreţi să-l ascultaţi pe acest biet bătrîn... Cele patru
morţi care au îndurerat abaţia noastră, ca să nu mai vorbesc de
păcatele, trecute sau prezente, ale celor mai nenorociţi dintre cei
vii - nu sînt, voi ştiţi asta, de pus pe seama răutăţii naturii care,
nestrămutată în ritmurile ei, conduce ziua noastră de pe pămînt,
din leagăn până la mor-mînt. Voi toţi veţi gîndi, poate, deşi v-a
copleşit atîta durere, că această tristă întîmplare nu priveşte
sufletul vostru, pentru că toţi, în afară de unul, sînteţi nevinovaţi
şi cînd acest unul va fi pedepsit, vă va rămîne desigur să plîngeţi
lipsa celor dispăruţi, dar nu va trebui să vă dezvinovăţiţi voi
înşivă de vreo vină în faţa tribunalului lui Dumnezeu. Voi aşa
gîndiţi. Nebunilor! a strigat el cu glas înspăimîntător. Nebuni şi
nesăbuiţi ce sînteţi! Cine a ucis va duce în faţa lui Dumnezeu
povara păcatelor sale, dar numai fiindcă a acceptat să se facă
mijlocitor al hotărîrilor lui Dumnezeu. Aşa cum trebuia ca cineva
să-l trădeze pe Iisus pentru ca minunea învierii să se
îndeplinească, şi totuşi Domnul a hotărît pedeapsă şi ruşine celui
care l-a trădat, tot aşa cineva în zilele acestea a păcătuit aducînd
moarte şi ruină, dar eu vă spun că ruina aceasta a fost, dacă nu
voită, cel puţin îngăduită de Dumnezeu, ca să ne umilească
pentru trufia noastră!
A tăcut, şi-a îndreptat privirea goală spre adunarea întunecată,
ca şi cum ar fi putut să-i surprindă cu ochii emoţiile, în timp ce
cu urechea îi degusta consternata tăcere.
— în această comunitate, a continuat, se tîrăşte de multă vreme
şarpele trufiei. Dar ce trufie ? Trufia puterii într-o mănăstire
retrasă din lume ? Nu, desigur. Orgoliul bogăţiei ? Fraţii mei, mai
înainte ca lumea cunoscută să vuiască de lungi scandaluri despre
sărăcie şi despre stăpînire, încă din timpurile fondatorului
nostru, noi, cînd am avut totul, nu am avut nimic, singura şi
adevărata noastră bogăţie fiind respectarea regulii, rugăciunea şi
munca. Dar din munca noastră, din munca ordinului nostru, şi
în special din munca acestei mănăstiri, face parte - ba chiar îi e
substanţă — studiul şi păstrarea ştiinţei. Păstrarea, zic, nu
căutarea, pentru că ştiinţa are ca proprietate pe aceea de a fi
completă şi definitivă încă de la început, în perfecţiunea verbului
care se exprimă prin el însuşi. Păstrarea, zic, nu cercetarea,
pentru că ştiinţa, lucru omenesc, are ca proprietate să fie definită
şi