Umberto Eco – Numele trandafirului

cîte douăzeci-treizeci deodată de copacii cei mai înalţi, pentru ca
vederea cadavrelor lor să slujească de exemplu veşnic şi nimeni
să nu mai cuteze să tulbure liniştea regatului.
Ciudat e că Salvatore mi-a spus această poveste ca şi cum ar fi
fost vorba de o faptă plină de virtute. Şi, de fapt, rămînea convins
că mulţimea ciobănaşilor pornise să cucerească Mormîntul lui
Christos şi să-l elibereze de necredincioşi şi nu mi-a fost cu
putinţă să-l fac să creadă că această atît de frumoasă cucerire se
şi făcuse, în vremea lui Petru Eremitul şi a Sfîntului Bernard, şi
sub stăpînirea lui Ludovic cel Sfînt, regele Franţei. Oricum,
Salvatore nu s-a dus la necredincioşi pentru că trebuia să se
îndepărteze cît mai repede de pămîn-turile Franţei. A trecut în
ţinutul novarez, mi-a spus, dar ce s-a întîmplat cu acest prilej a
rămas tare încurcat. Şi, în sfîrşit, a sosit la Casale, unde a fost
primit în mănăstirea minoriţilor (aici cred că l-a întîlnit pe
Remigio), tocmai la vremea cînd mulţi dintre ei, urgisiţi de papă,
îşi schimbau rasa şi căutau adăpost pe lîngă mănăstirile vreunui
alt ordin, ca să nu ajungă pe rug. Cum, de fapt, ne povestise şi
Ubertino. Din pricina nenumăratelor sale experienţe în multe
munci manuale (pe care le îndeplinise şi în scopuri necurate cînd
rătăcea liber, şi în scopuri sfinte, cînd rătăcea întru iubirea
Domnului), Salvatore a fost luat numaidecît de către chelar ca
propriul său ajutor. Şi iată de ce, de mai mulţi ani, şedea acolo,
prea puţin preocupat de fastul ordinului şi foarte mult de pivniţă
şi împărţeala alimentelor, putînd să mănînce în voie, fără să fure,
şi să-l laude pre Domnul, fără să fie ars.
Aceasta a fost povestea pe care am auzit-o de la el, între o
îmbucătură şi alta, şi m-am întrebat ce anume născocise şi ce
trecuse sub tăcere.
L-am privit plin de curiozitate, nu datorită peripeţiilor prin care
trecuse, ci tocmai pentru că tot ce i se întîmplase mi se părea o
epitomă strălucită a atîtor evenimente şi mişcări care făceau
încîntătoare şi de neînţeles Italia acelor vremi.
Ce ieşise la iveală din spusele acelea ? Imaginea unui om cu o
viaţă plină de aventuri, gata să-l omoare chiar şi pe semenul său
fără să-şi dea seama de propria fărădelege. Dar, cu toate că pe
vremea aceea orice încălcare a legii divine mi se Părea la fel ca şi
alta, începeam încă de pe atunci să înţeleg
195
unele fenomene despre care auzeam vorbindu-se, şi înţelegeam că
una e un masacru pe care o mulţime, aflata aproape în extaz şi
încurcînd legile necuratului cu cele ale Domnului, putea să-l