Umberto Eco – Numele trandafirului

oprindu-ne asupra aceloraşi cărţi, eu arătîndu-i-le pe cele mai
ciudate, el lămurindu-mi multe lucruri pe care nu izbuteam să le
înţeleg.
Dar la un moment dat, şi tocmai cînd ne învîrteam prin sălile
turnului de miazăzi, zis LEONES, s-a întîmplat ca maestrul meu
să se oprească într-o cameră plină de opere arabe, cu ciudate
desene de optică; şi pentru că în seara aceea aveam la îndemînă
nu un felinar, ci două, eu m-am îndepărtat din curiozitate în
camera de alături, văzînd că iscusinţa şi prudenţa legislatorilor
bibliotecii adunaseră de-a lungul unuia dintre pereţii săi cărţi
care, desigur, nu puteau fi date spre citire oricui, pentru că
tratau în chip diferit despre tot felul de maladii ale corpului şi ale
spiritului, mai totdeauna scrise de înţelepii necredincioşi. Şi mi-a
căzut ochiul pe o carte nu prea mare, împodobită cu miniaturi
diforme (din fericire !) despre acest subiect, flori, viţe, animale
împerecheate, cîteva ierburi medicinale; titlul era Speculum
amoris, a fratelui
322
IVlassimo din Bologna, şi aducea citate din multe alte opere, toate
despre boala dragostei. Cum cititorul va înţelege, nu trebuia mai
mult ca să deştepte curiozitatea mea bolnavă. Ba chiar numai
titlul acela a fost de ajuns ca să-mi aprindă din nou mintea, care
de dimineaţă aţipise, aţîţînd-o din nou cu imaginea fetei.
■
întrucît toată ziua alungasem de la mine gîndurile dimineţii,
spunîndu-mi că nu erau pentru un novice sănătos şi echilibrat, şi
întrucît, pe de altă parte, întîmplările din cursul zilei fuseseră
destul de bogate şi de clocotitoare ca să-mi abată atenţia, poftele
mele aţipiseră, aşa încît credeam acum că mă eliberasem de ceea
ce nu fusese altceva decît o nelinişte trecătoare. în schimb, a fost
de ajuns să văd cartea aceea ca să mă facă să spun „de te fabula
narratur" şi să mă descopăr mai bolnav de dragoste decît credeam
că sînt. Am învăţat mai apoi că, după ce citeşti cărţi de medicină,
te convingi întotdeauna că simţi durerile de care vorbesc ele.
Astfel că tocmai lectura acelor pagini, privite în goană de teamă
să nu intre Guglielmo în cameră şi să mă întrebe cu ce anume mă
ocupam eu cu atîta interes, m-a convins că sufeream tocmai de
boala aceea, ale cărei simptome erau aşa de strălucit descrise
încît, dacă, pe de o parte, mă frămîntam că eram bolnav (şi sub
paza fără de cusur a atîtor auctoritates), pe de alta, mă bucuram
că vedeam descrisă cu atîta adevăr situaţia mea; convingîndu-mă
că, deşi eram bolnav, boala mea era, ca să zicem aşa, normală,