Umberto Eco – Numele trandafirului

dacă ordinul îşi va asuma idealul de sărăcie va putea să scape de
la abaterile sale eretice. Eu nu mă gîndesc la adunarea poporului
sau la dreptatea lumii. Eu trebuie să împiedic ordinul să se
dizolve într-o pluralitate de călugăraşi. Mă voi duce la Avignon, şi,
dacă va fi nevoie, voi face act de supunere faţă de Ioan. Mă voi
învoi cu totul, în afară de principiul sărăciei.
389
A vorbit şi Ubertino :
— Ştii că-ţi rişti viaţa ?
— Amin, a răspuns Michele. Mai bine decît să-mi risc sufletul. Şia
riscat serios viaţa şi, dacă loan avea dreptate (ceea ce
nu cred), şi-a pierdut şi sufletul. Cum ştim acum cu toţii, Michele
s-a dus la papă în săptămîna care a urmat faptelor pe care le
înfăţişez acum. I s-a împotrivit patru luni în şir, pînă cînd, în
aprilie, anul următor, loan a convocat un consistoriu în care l-a
tratat de nebun, îndrăzneţ, încăpăţînat, tiran, aţîţător la erezii,
şarpe hrănit de Biserică la sînul ei. Şi trebuie să ne gîndim că
acum, după felul în care vedea el lucrurile, loan avea dreptate,
pentru că în acele patru luni Michele devenise prietenul
prietenului maestrului meu, celălalt Guglielmo, din Occam, şi-i
împărtăşise ideile — nu foarte diferite, deşi totuşi mai extreme,
decît cele pe care le împărtăşea maestrul meu cu Marsilio, şi le
exprimase în dimineaţa aceea. Viaţa acestor disidenţi a devenit
precară, la Avignon, şi la sfîrşitul lui mai Michele, Guglielmo din
Occam, Bonagrazia din Bergamo, Francesco din Ascoli şi Henri
din Talheim au fugit, urmăriţi de oamenii papei la Nissa, Toulon,
Marsilia şi Aigues Mortes, unde au fost ajunşi de cardinalul Pierre
de Arrablay, care a încercat în zadar să-i înduplece să se întoarcă,
fără să învingă rezistenţa lor, ura lor pentru pontif, frica lor. In
iunie au ajuns la Pisa, primiţi în triumf de imperiali, şi în lunile
care au urmat Michele avea să-l denunţe în public pe loan. Era
prea tîrziu acum. Steaua împăratului sta să apună, de la Avignon
loan urzea să le dea minoriţilor o altă căpetenie generală,
dobîndind în sfîrşit victoria. In ziua aceea Michele ar fi făcut mai
bine să nu se hotărască să se ducă la papă; ar fi putut să se
îngrijească de rezistenţa minoriţilor mai de aproape, fără să
piardă atîtea luni în favoarea duşmanului său, slăbindu-şi
poziţia... Dar poate că aşa hotă-rîse dinainte omnipotenţa divină
— nu mai ştiu acum care dintre ei avea dreptate, şi după atîţia
ani chiar şi focul pasiunilor se stinge, şi, o dată cu el, şi ceea ce
crede a fi lumina adevărului. Cine dintre noi mai e în stare să
spună dacă avea dreptate Hector sau Ahile, Agamemnon sau