Umberto Eco – Numele trandafirului

16
că, tocmai în anul acela, avusese loc la Perugia o mare adunare a
călugărilor franciscani, iar generalul lor, Michele din Cesena,
aprobînd argumentele „spiritualilor" (despre care voi mai avea
prilejul să vorbesc), proclamase drept credinţă adevărată sărăcia
lui Christos care, dacă ar fi posedat ceva împreună cu apostolii
săi, s-ar fi folosit de aceasta doar ca usus facti. Nobilă hotărîre,
menită să salveze virtutea şi puritatea ordinului, dar ea a
displăcut atît de mult papei, care, poate, vedea în ea un principiu
ce ar fi pus în pericol chiar propriile pretenţii, ca stăpîn al
Bisericii, de a contesta Imperiului dreptul de a alege episcopi,
propunînd, dimpotrivă, ca Sfîntul Scaun să aibă dreptul de a-l
învesti pe împărat. Că acestea sau altele erau motivele care-l
împingeau, Ioan a condamnat în 1323 propunerile franciscanilor
prin bula Cum inter nonnullos.
Acela a fost momentul, îmi închipui, cînd Ludovic a văzut în
franciscani, duşmani acum pe faţă ai papei, nişte aliaţi puternici.
Afirmînd sărăcia lui Christos, ei reîntăreau într-un fel ideile
teologilor imperiali, adică a lui Marsilio din Padova şi Giovanni
din Gianduno. Şi, în sfîrşit, nu cu multe luni înainte de
evenimentele pe care le povestesc aici, Ludovic, care încheiase un
acord cu învinsul Frederic, năvălea în Italia, era încoronat la
Milano, intra în conflict cu familia Visconti, care însă îl primise
bine, pornea asediul Pisei, îl numea vicar imperial pe Castruccio,
duce de Lucea şi Pistoia (şi cred că rău făcea, pentru că niciodată
n-am cunoscut om mai crud, în afară poate de Uguccione della
Faggiola), şi acum se pregătea să intre în Roma, chemat de
Sciarra Colonna, seniorul locului.
Iată care era situaţia cînd eu - pe atunci novice benedictin în
mănăstirea din Melk — am fost smuls din liniştea schitului de
către tatăl meu, care lupta sub comanda lui Ludovic, fiind el nu
cel mai neînsemnat dintre baronii lui, şi care a socotit înţelept să
mă ia cu sine ca să cunosc minunăţiile Italiei şi să fiu de- faţă
cînd împăratul avea să fie încoronat la Roma. Dar asediul Pisei la
prins cu grijile militare. Eu m-am folosit de asta ca să mă
plimb, parte din plăcere, parte din dorinţa de a învăţa, prin
oraşele Toscanei, dar viaţa aceasta liberă şi fără chibzuinţă nu se
potrivea, au gîndit părinţii mei, unui adolescent hărăzit vieţii
contemplative. Şi, după sfatul lui Marsilio, care prinsese drag de
mine, au hotărît să mă dea pe lîngă un franciscan învăţat,
părintele Guglielmo (William, în limba lui) din Baskerville, care
pornea o misiune ce avea să-l ducă să vadă oraşe faimoase şi