Umberto Eco – Numele trandafirului

şoptit de femeie. Apoi, din grupul încurcat care se desena
întunecat lîngă cuptor, o umbră neagră şi învîrtoşată s-a desprins
şi a fugit spre uşa ce dădea afară, care neîndoielnic era
întredeschisă, închizînd-o în urma sa.
Am rămas eu, pe pragul dintre refector şi bucătărie, şi ceva
nedesluşit, lîngă cuptor. Ceva neclar şi — cum să spun ? —
tînguios. Venea într-adevăr din umbră un vaiet, ceva ca un plîns
înfundat, un sughiţ ritmic, de frică.
Nimic mai mult nu dă curaj decît frica altuia; dar nu m-am
mişcat spre umbră împins de curaj. Aş spune, mai degrabă,
împins de o beţie care nu era străină de cea care mă cuprinsese
cînd am avut nălucirile. Era în bucătărie ceva asemănător cu
fumegările care mă învăluiseră în bibliotecă, în prima zi. Sau
poate că nu era vorba de aceeaşi substanţă, dar asupra simţurilor
mele prea chinuite ele au avut acelaşi rezultat. Simţeam un miros
puternic de tragacantă, de alaun şi de tartru, pe care bucătarii îl
foloseau să dea aromă vinului. Sau poate, cum am aflat după
aceea, tocmai atunci se făcea berea (care în partea aceea de nord
a peninsulei se bucura de o anumită preţuire), şi acolo se lucra
după metoda ţării mele, cu iarbă erică, mirt de baltă şi rozmarin
de smîrc sălbatic. Arome care mi-au îmbătat sufletul mai mult
decît nările.
Şi în timp ce raţiunea mă îndemna să strig: „vade retro /" şi să
mă îndepărtez de locul acela tînguios, care fără îndoială era o
vedenie iscată de necuratul, ceva din acea vis appetitiva a omului
din mine m-a împins înainte, ca şi cum aş fi vrut să iau parte la
un miracol.
Aşa m-am apropiat de umbră pînă cînd, la lumina nopţii, care
intra prin ferestrele mari, mi-am dat seama că era o femeie,
tremurînd, care strîngea la piept cu o mînă ceva înfăşurat şi care
se trăgea plîngînd spre gura cuptorului.
Dumnezeu, Preafericita Fecioară şi toţi sfinţii din paradis să-mi
fie martori acum ca să-mi spună ce însemnau toate astea.
Ruşinea, demnitatea credinţei mele (ajuns acum bătrîn, monah în
această mănăstire din Melk, loc de pace şi senină meditaţie) m-ar
îndemna la o foarte cuvioasă băgare de seamă. Va trebui doar să
spun că ceva rău s-a întîmplat, dar nu se cuvine să repet ce a
fost, şi nu voi tulbura nici sufletul meu, nici pe cel al cititorului
meu.
Dar mi-am făgăduit să povestesc, despre întîmplările acelea de
demult, tot adevărul, şi adevărul nu se poate împărţi, străluceşte
prin propria sa evidenţă şi nu îngăduie să fie îmbucătăţit de