Umberto Eco – Numele trandafirului

ascund sub netrebnicia imaginii...
— Cunosc argumentul! Şi recunosc cu ruşine că a fost
argumentul principal al ordinului nostru, cînd abaţii de la Cluny
se luptau cu cei cistercieni. Dar Sfîntul Bernard avea dreptate:
puţin cîte puţin, omul care zugrăveşte monştri şi miracole ale
naturii, pentru a prezenta lucrurile lui Dumnezeu per
speculum et in aenigmate, capătă gust pentru natura însăşi a
monstruozităţilor şi creează şi se delectează cu ele, şi prin ele, şi
nu mai poate vedea decît prin ele. E de-ajuns ca voi, care mai
aveţi vedere, să priviţi capitelurile mănăstirii voastre — şi a arătat
cu mîna dincolo de ferestre, spre biserică - sub ochii fraţilor
preocupaţi de meditaţie - şi să vă întrebaţi ce înţelesuri au acele
ridicole monstruozităţi, acele diforme frumuseţi şi frumoase
diformităţi ? Maimuţele acelea dezgustătoare? Leii aceia, centaurii
aceia, făpturile acelea pe jumătate omeneşti, cu gura pe pîntec,
un singur picior şi urechile ca o velă? Tigrii aceia pătaţi,
războinicii aceia în plină luptă, vînătorii aceia care suflă în corn şi
acele multe trupuri cu un singur cap, şi multe capete într-un
singur trup? Patrupede cu coadă de şarpe, şi peşti cu capete de
patruped, şi aici un animal care din faţă pare un cal, iar din spate
un ţap, iar dincolo un cal cu coarne şi aşa mai departe, fiindcă, în
definitiv, pentru un monah e mai plăcut să citească marmurile
decît manuscrisele, şi să admire operele omului decît să mediteze
asupra legii lui Dumnezeu. Ruşine pentru dorinţa ochilor voştri şi
pentru zîmbetele voastre !
Uriaşul bătrîn s-a oprit gîfîind. Şi eu i-am admirat memoria
viguroasă cu care, orb fiind poate de multă vreme, !Şi amintea
încă de imaginile de a căror neruşinare vorbea. Aşa încît l-am
bănuit că imaginile acestea îl încîntaseră foarte mult cînd le
văzuse, de vreme ce ştia încă să le mai descrie cu atita patimă.
Dar mi s-a întîmplat adesea să găsesc reprezentările mult mai
ademenitoare decît păcatul însuşi în Paginile acelor oameni, de
incoruptibilă virtute, care îi con-airtnau farmecul şi urmările.
Semn că oamenii aceştia sînt
84
85
împinşi de o asemenea ardoare de a mărturisi adevărul, că nu se
dau îndărăt, întru cinstirea lui Dumnezeu, să pună pe j seama
răului toate ademenirile în care se înveşmîntă, ca să-il
instruiască mai bine pe oameni asupra chipurilor în care cel ] rău
îi atrage în capcană. Şi de fapt cuvintele lui Jorge mi-au stîrnit o
mare dorinţă de a vedea tigrii şi maimuţele din mănăstire, pe care