Umberto Eco – Numele trandafirului

totuşi memoria mea va fi în măsură să reînnoade firul atît de
numeroaselor şi de încurcatelor întîmplări.
încă din primii ani ai acelui secol, papa Clement al V-lea
strămutase reşedinţa apostolică la Avignon, lăsînd Roma pradă
ambiţiilor seniorilor locali, şi treptat-treptat prea-sfîntul oraş al
creştinătăţii devenise un circ, sau un lupanar, sfîşiat de luptele
dintre mai-marii lui; îşi spunea republică, dar nu era, bîntuită de
bande înarmate, supusă la violenţe şi la jafuri. Oameni ai
bisericii, scăpaţi de sub controlul justiţiei seculare, comandau
grupuri de răufăcători şi tîlhăreau cu spada în mînă, făceau
blestemăţii şi puneau la cale tot felul de treburi murdare. Cum să
împiedici ca acest Caput Mundi să redevină, pe drept cuvînt, ţinta
celor ce voiau să-şi pună pe cap coroana Sfîntului Imperiu
Roman, şi cum să refaci demnitatea acelei împărăţii lumeşti care
fusese dată cezarilor?
Iată deci că în 1314, cinci principi germani îl aleseseră la
Frankfurt pe Ludovic de Bavaria ca supremul conducător al
Imperiului. Dar în aceeaşi zi, pe celălalt mal al Mainului, contele
palatin de Rin şi arhiepiscopul de Kb'ln îl aleseseră în aceeaşi
demnitate pe Frederic de Austria. Doi împăraţi pentru un singur
tron, şi un singur papă pentru doi: situaţie care a devenit, întradevăr,
fermentul unei mari dezordini.
Doi ani mai tîrziu, era ales la Avignon noul papă, Giacomo din
Cahors, în vîrstă de şaptezeci şi doi de ani, sub numele de Ioan al
XXII-lea, şi deie Domnul ca niciodată vreun pontif să nu mai
primească un nume atît de potrivnic celor buni. Francez şi
credincios regelui Franţei (oamenii de pe pămîntul acela păcătos
sînt întotdeauna înclinaţi să slujească interesele alor lor şi sînt
neputincioşi să privească la lumea întreagă ca la patria lor
spirituală), el îl susţinuse pe Filip cel Frumos împotriva
cavalerilor templieri, pe care regele îi acuzase (cred că pe nedrept)
de fărădelegi dintre cele mai josnice, pentru a pune stăpînire pe
bunurile lor, cu complicitatea acelui ecleziast renegat. Intre
timp, în toată istoria aceea se vîrîse Roberto de Napoli, care,
pentru a-şi păstra controlul asupra Peninsulei Italiene, îl
convinsese pe papă să nu recunoască pe nici unul dintre cei doi
împăraţi germani, rămînînd astfel căpitan general al statului
Bisericii.
In 1322 Ludovic de Bavaria îl învinge pe rivalul său Frederic. Şi
mai înspăimîntat de un singur împărat decît fusese de doi, Ioan la
excomunicat pe învingător, şi acesta, drept răspuns, l-a
denunţat pe papă ca eretic. Trebuie spus