Umberto Eco – Numele trandafirului

scări umede. Am hotărît să coborîm pe ele după ce am discutat
dacă trebuie să închidem trecerea în urma noastră. Mai bine nu,
a spus Guglielmo, nu ştiam dacă o vom putea deschide după
aceea. Cît priveşte riscul de a fi descoperiţi, dacă venea cineva la
ora aceea să mînuiască mecanismul, era pentru că ştia cum să
intre şi nu ar fi fost oprit de o trecere închisă.
Am coborît vreo douăzeci şi ceva de trepte şi am pătruns într-un
coridor pe pereţii căruia se deschideau nişte nişe orizontale, cum
am avut mai tîrziu prilejul să văd în multe catacombe. Dar era
pentru prima oară cînd pătrundeam într-un osuar, şi din pricina
asta mi-a fost tare frică. Oasele călugărilor fuseseră adunate
acolo de-a lungul veacurilor, dezgropate din pămînt şi
îngrămădite în nişe fără să se mai încerce să se recompună forma
trupurilor lor. Totuşi, anumite nişe aveau doar oase mărunte,
altele numai ţeste, bine aşezate, ca nişte piramide, în aşa fel încît
să nu cadă una peste alta, şi era o privelişte cu adevărat
dătătoare de groază, mai ales din pricina jocului de lumini şi
umbre pe care felinarul îl făcea de-a lungul drumului nostru.
într-o nişă am văzut numai mîini, multe mîini, acum fără scăpare
împletite una cu alta, într-o îmbinare de degete moarte. Am scos
un urlet, în acel loc al morţilor, încercînd pentru o clipă
simţămîntul că era ceva viu pe-acolo, un scîrţîit ascuţit şi o
mişcare grăbită în umbră.
— Şoareci, m-a liniştit Guglielmo.
— Ce fac şoarecii aici ?
— Trec, ca şi noi, pentru că osuarul duce la Edificiu şi deci la
bucătărie. Şi la cărţile cele bune din bibliotecă. Acum înţelegi de
ce Malachia are figura atît de aspră. Slujba lui îl obligă să treacă
pe aici de două ori pe zi, seara şi dimineaţa. Şi chiar că n-are de
ce să rîdă.
— Dar de ce Evanghelia nu spune niciodată că Domnul Christos
ar fi rîs ? am întrebat fără un motiv întemeiat. Este adevărat ce
spune Jorge ?
— Au fost legiuni de învăţaţi care s-au întrebat dacă Christos a
rîs. Lucrul nu mă prea interesează. Cred că nu a rîs niciodată
pentru că, atoateştiutor cum trebuie să fi fost el, fiul lui
Dumnezeu, ştia ce aveam să facem noi, creştinii. Dar uite că am
ajuns.
Şi într-adevăr, cu voia lui Dumnezeu, coridorul se sfîrşise,
începea un nou rînd de scări, iar după ce le-am urcat, n-am mai
avut decît să împingem o uşă grea de lemn, întărită cu fier, şi neam
trezit în dosul drumului spre bucătărie, tocmai sub scara în