Umberto Eco – Numele trandafirului

pentru că eram novice, dar cred că sentimentul omenesc care mă
frămînta nu era rău în sine, ci doar în legătură cu starea în care
mă aflam. Pentru că în sine era sentimentul care-l împinge pe
bărbat spre femeie, cu scopul ca bărbatul să se împreune cu
femeia, cum vrea apostolul neamurilor, şi amândoi să fie carne
din aceeaşi carne şi împreună să procreeze noi făpturi omeneşti şi
să se însoţească pe tăcute de la tinereţe pînă la bătrîneţe. Numai
că apostolul a vorbit aşa doar acelora care caută leacul împotriva
dorinţei de plăcere trupească şi în al cărui foc nu vor să se
mistuie, amintind însă că mult mai de dorit este starea de
neprihănire, căreia eu, monah, m-am consacrat. Şi deci eu
pătimeam în dimineaţa aceea de ceea ce era un rău pentru mine,
dar pentru
280
alţii era un bine, şi un bine dintre cele mai dulci, pentru care
acum înţeleg că tulburarea mea nu se datora depravării gîndurilor
mele, demne în sine şi suave, ci depravării raportului între
gîndurile mele şi jurămintele pe care le rostisem. Şi deci făceam
rău că mă bucuram de un lucru bun într-o anumită privinţă, rău
într-o alta, şi păcatul meu consta în încercarea de a împăca ceea
ce îmi cerea sufletul raţional cu pofta firească. Acum ştiam că
sufeream din pricina contrastului dintre apetitul exprimat
intelectiv, în care ar fi trebuit să se manifeste imperiul voinţei, şi
apetitul exprimat senzitiv, supus slăbiciunilor omeneşti. Deci
actus appetiti sensitivi in quantum habent trasmutationen
corporalem annexam, passiones dicuntur, non autem actus
voluntatis. Şi actul meu apetitiv era într-adevăr întovărăşit de un
tremur al întregului corp, de un impuls fizic spre strigăte şi
agitaţie, îngerescul doctor spune că dorinţele aprinse nu sînt rele
în sine, dacă sînt potolite de voinţa povăţuită de sufletul
raţional. Dar sufletul meu raţional era în dimineaţa aceea amorţit
de oboseala care ţinea în frîu apetitul irascibil, care se adresează
binelui şi răului ca unor termeni de cucerit, şi nu apetitul
concupiscibil, care se adresează binelui şi răului, ca fiind
cunoscute. Ca să lămuresc nesăbuita mea uşurătate de atunci,
voi spune astăzi, folosindu-mă de cuvintele îngerescului doctor,
că eram neîndoielnic cuprins de dragoste care este patimă şi lege
cosmică, pentru că şi gravitatea corpului este dragoste naturală.
Şi de patima aceasta eram, fireşte, răpit, pentru că în patima
aceasta appetitus tendit in appetibile realiter consequendum ut
sit ibi finis motus. Din care, fireşte, amor facit quod ipsas res quae
amantur, amanţi aliquo modo uniantur e amor est magis cognitivus